Se afișează postările cu eticheta Biblia Studiu Biblic Daniel 12 10. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Biblia Studiu Biblic Daniel 12 10. Afișați toate postările

duminică, 25 noiembrie 2012

Cum să studiem Biblia?


Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne cercetăm, dacă suntem în credinţă (2Corinteni 13:5). Cum putem face asta? Studiind Biblia cu sârguinţă şi cu rugăciune, căutând răspunsuri adevărate la întrebările ce ne frământă.

Trebuie să fim conştienţi că marele obstacol, uneori ce pare de netrecut ce stă în faţa adevărului este răutatea, o formă aspră a păcatului. Suntem avertizaţi de un înger sfânt al lui Dumnezeu, că cei răi nu vor înţelege adevărul (Daniel 12:10).

Aşadar, primul lucru ce trebuie făcut înaintea unui studiu ce se vrea serios şi temeinic, este să ne curăţim de orice răutate. Mai mult chiar, dacă ştim că am făcut un păcat sau mai multe, să ne pară rău că am făcut acel păcat, să mărturisim păcatul, prin rugăciune şi să promitem lui Dumnezeu, în numele Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos, că suntem hotărâţi să nu mai facem altele, ci suntem ferm decişi să luptăm împotriva păcatului de orice fel.

Deasemenea, este foarte important să nu uităm să ne rugăm şi pentru păcatele neştiute. Dacă vom face acest lucru putem să ne aşezăm la un studiu Biblic, dar nu oricum, ci cerând îndrumare şi înţelepciune de la Dumnezeu, prin rugăciune şi în numele Domnului nostru Isus, Fiul său. 
 
În Sfânta Scriptură avem patru "dacă" de o mare importanţă pentru un studiu Biblic:

Proverbele 2:1-15

"Fiul meu, (1)dacă vei primi cuvintele mele şi vei păstra cu tine învăţăturile mele, (2)dacă vei lua aminte la înţelepciune şi (3)dacă-ţi vei pleca inima la pricepere, (4)dacă o vei căuta ca argintul şi vei umbla după ea ca după o comoară ascunsă, atunci vei înţelege frica de Domnul (Yehowah în textul ebraic) şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci Domnul (Yehowah în textul ebraic) dă înţelepciune; din gura lui iese cunoştinţă şi pricepere. El dă adevărată înţelepciune celor drepţi, el este un scut celor ce umblă cu dreptate. Ocroteşte cărările judecăţii drepte, păzind calea sfinţilor lui. Atunci vei deosebi bine dreptatea, judecata dreaptă, nepărtinirea, orice cale bună. Căci înţelepciunea va veni în inima ta şi cunoştinţa va fi desfătarea sufletului tău; chibzuinţa va veghea asupra ta, priceperea te va păzi, ca să te scape de calea cea rea, de omul care ţine cuvântări stricate, de cei ce părăsesc cărările dreptăţii, ca să umble pe drumuri întunecoase, care se bucură să facă răul şi îşi pun plăcerea în răutate, care umblă pe cărări strâmbe şi apucă pe drumuri sucite." 
 
La anumite studii biblice, se ridica diferite interpretari. Cum să acceptăm sau nu anumite idei ce se ridică de către unii sau alţii?

Prin premize simple putem desluşi idei mai complicate, adică un verset simplu explică pe unul mai dificil în înţeles. De exemplu, să luăm un caz, cazul aşazisei duble naturi a Domnului Isus. Se spune că el a avut o dublă natură, atât cât a fost pe pământ. Însă Biblia spune tocmai contrariul, că atât timp cât a fost pe pământ a fost doar de o singură natură, de natură umană. Biblia spune clar că atunci când a venit jos din cer (Ioan 3:13), el s-a dezbrăcat de natura glorioasă pe care o avea alături de Tatăl în acel loc splendid (Ioan 17:5), făcându-se asemenea oamenilor.

1. Termenii trebuie interpretaţi întotdeauna contextual, adică în limitele contextului imediat. Cazul nostru: "Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Christos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor." Filipeni 2:5-7. Întrebare la context: Cum putea Domnul Isus să rămână îmbrăcat cu prima sa natură, descrisă ca fiind în chipul lui Dumnezeu, peste care să îmbrace natura umană, dacă el s-a dezbrăcat de ea, tocmai ca să ia o altă natură, natura Adamică, adică cea a primului om? Cu două naturi - cerească şi pământească - ar fi fost mai degrabă un supermen, semi-zeu, un supraom, decât unul asemănător oamenilor în toate, cu excepţia firii păcătoase.

Evrei 4:15. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.

Ca un scurt răspuns la întrebare, putem spune că Domnul Isus Christos, înainte de a se naşte ca fiinţă umană, avea "chipul" lui Dumnezeu, la fel cum Set era "chipul şi asemănarea" lui Adam (Geneza 5:3, Evrei 1:3). El a existat în cer sub un alt nume, fiind "duh", ca şi Tatăl său ceresc: "Dumnezeu este duh" Ioan 4:24.

Ce este un duh? Un duh este o fiinţă cerească, care în primul rând nu este compusă din carne şi sânge, dar se poate schimba în forma carnală şi tocmai asta s-a produs la prima venire a lui Isus, Domnul nostru. Din trup duhovnicesc s-a făcut un nucleu de trup carnal, implantându-se prin puterea lui Dumnezeu în ovulul unei fecioare, cu numele de Maria, unde s-a hrănit şi s-a dezvoltat prin toate fazele, născându-se firesc ca toţi oamenii, şi fiind asemănător oamenilor în toate, cu excepţia păcatului. Asta numeşte Biblia "dezbrăcare", care a fost urmată de "întrupare": "Şi Cuvântul a devenit carne ("sarx" în greacă)" Ioan 1:14. "Soma" înseamnă trup, însă autorul textului grec explică şi felul trupului care a fost luat, adică trup de carne (sarx), ca să nu existe nici un dubiu, deoarece gruparea docetă a creştinilor gnostici din secolul I (o ramură eretică), predica contrariul, că Christosul nu a venit în trup carnal, ci ca spirit, şi acest spirit a conlucrat cu un rabin evreu, pe nume Isus, pe care l-a părăsit când acesta a fost răstignit.

2. Termenii trebuie interpretaţi întotdeauna comparativ, adică în lumina altor versete: Cazul nostru: "Şi Cuvântul a devenit carne (în greacă) şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl." (Ioan 1:14)

Confirmă aici Biblia această dezbrăcare din natura de duh şi îmbrăcarea naturii carnale? Cu siguranţă. Prima dată s-a dezbrăcat de natura cerească, ca să se poată îmbrăca cu natura umană, asta numim încarnare.

3. Termenii trebuie interpretaţi întotdeauna condiţional, adică, luând în considerare orice condiţii expuse în Biblie, ce ar încadra termenii în anumite limite. CAZUL NOSTRU RIDICĂ O ÎNTREBARE DEOSEBIT DE IMPORTANTĂ: Ar fi putut coabita aceste două naturi împreună? Nu, fiindcă iată ce ni se scrie: "un duh nu are carne şi oase, cum vedeţi că am eu" Luca 24:39.

Evrei 2:17. "Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.
18. Şi, prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi." 
 
Având două naturi, nu s-ar fi asemănat fraţilor săi în toate, ci ar fi fost pe o treaptă superioară lor.

Aşadar Domnul Isus a fost cu desăvârşire om, numai şi numai de natură umană, evident aici pe pământ. Miracolele pe care le făcea nu le făcea din cauza primei naturi, ci din cauză că avea putere miraculoasă de la Dumnezeu, ca profeţii care au făcut miracole înaintea lui. Era necesar ca profeţii să aibă două naturi pentru a putea face asta? Evident că nu. În timpul când făceau miracole, erau la fel de umani, ca şi înainte. Oameni pur şi simplu.

Totuşi, cum de au ajuns unii la părerea dublei naturi? Daniel 12:10 spune motivul "cei răi nu vor înţelege". Aşadar, să nu uităm nici o clipă că uşa înţelegerii adevărurilor este schimbarea mentalităţii noastre. Să ne fie clar: Nu vom înţelege adevărul dacă vom rămâne răi.

Iată o mostră din răutatea celor răi, făuritorii de învăţături şi datini omeneşti (nebiblice):

„Ar fi fost de asteptat ca Crestinismul sa nu apara in nici o alta ipostaza intr-o mai mare maeiestuozitate impunatoare, ca la Sinoadele Ecumenice, intruniri care se presupune ca strang din toate colturile lumii cei mai eminenti prelati si cei mai distinsi clerici; ca o piosenie elevata si senina vor fi guvernat lucrarile lor, si ca o profunda si impartiala cercetare va fi epuizat orice subiect in dezbatere; ca patimile omenesti si interesele meschine vor fi stat rusinate si umile in fata maretei adunari; ca simplu, simtul propriei lor demnitatii, sau macar dorinta de a lasa fratilor lor intru credinta o buna impresie prin solemnitatea si seriozitatea credintei lor, va fi exclus totalmente toate excesele de comportament si limbaj; Istoria insa, ne arata melancolic exact inversul. Nicaieri nu este Crestinismul mai putin atractiv, si daca tinem seama de tonul si caracterul obisnuit al lucrarilor, mai lipsit de autoritate decat in Sinoadele Ecumenice ale Bisericii. In general, acestea se prezinta sub forma unei ciocnirii feroce a doua fractiuni rivale, din care nici una nu cedeaza dar care amandoua marturisesc impotriva propriei convingeri si credinte. Intriga, nedreptatea, violenta, liberul arbitru, decizia impusa dar nu consimtita, hotararile luate cu forta, acea forta a unei majoritati turbulente si zgomotoase, deciziile luate pe baza ovatiilor salbatice mai degraba decat pe baza cercetarii sobre, demisiile de la bunul simt si comportamentul civilizat, scad onoarea si neaga ratiunea de a fi, a cel putin ultimelor Sinoade.”
Henry Hart Milman - Istoria Creştinătăţii Latine 
 
Dumnezeu să vă binecuvânteze prin adevărul său! În numele şi prin meritele Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos, Amin!