joi, 19 mai 2022

Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. (Efeseni 4:5)

 Ce "religie", "confesiune" sau "credinţă (crez)" trebuie să avem?

 
 Am putea spune simplu: un credincios – indiferent cum îşi spune - nu poate avea altă credinţă decât cea menţionată în Biblie de către apostolul Pavel la Efeseni 4:5. Pentru a avea şi noi această credinţă trebuie să luăm Biblia şi să o interpretăm corect: “Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate” (2Timotei 3:16). Cine răstălmăceşte Biblia, o face spre pierzarea lui - a se vedea avertizarea drastică din 2Petru 3:16.
Dacă folosim Scriptura ca pe o tablă de şah, putem să credem ce dorim şi putem să interpretăm versete în sens arbitrar, după voia noastră şi nu după context sau sursele primare biblice. Şi ar fi de neacceptat în ochii lui Dumnezeu.
Suntem noi atenţi la ceea ce credem? Putem lua 2Petru 3:16 ca o avertizare profetică din partea lui Dumnezeu, dată prin apostolul Petru pentru fiecare dintre noi? Da!
  Având în vedere situaţia prezentată mai sus, iată o scurtă sinteză a ceea ce scrie în Biblie:
1. Există un singur Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Christos şi al nostru, Creatorul cerului şi al pământului, suveranul de necontestat al întregului Univers, care ne iubeşte şi ne vrea doar binele (Exodul 3:13-15; 20:1-3, Ioan 3:16, Ioan 17:1-3). Conform textului ebraic, El este Yehowah Elohim, Dumnezeul lui Israel. Domnul Isus şi apostolii au fost evrei şi nu au avut un alt Dumnezeu. La venirea sa din cer, Domnul Isus a fost făcut să se nască ca evreu iudeu, în seminţia lui Iuda, în casa lui Iosif (Evrei 7:14; Apocalipsa 5:5), de aceea el a putut spune că "Mântuirea vine de la iudei" (Ioan 4:22).
Profeţii din Vechiul Testament despre Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, că El va fi de neam evreu:
Genaza 3:15
Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul.
Geneza 49:10
Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele.
Deuteronom 18:15
Proroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Yehowah, Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi.
Ieremia 23:5
Iată vin zile, zice Yehowah, când voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi va ajunge rege şi va domni cu înţelepciune; va face judecată şi dreptate pe pământ.
Vestea Bună (Evanghelia) după apostolul Ioan nu arată altceva.
Capitolul  I
1. (textul grec) La început era ‘Cuvântul’, şi ‘Cuvântul’ era cu Dumnezeu şi Dumnezeu era ‘Cuvântul’. (Trimiteri: Geneza 1:26; 11:7, Proverbe 30:4, Ioan 14:7-11, Evrei 1:1-3. Totul depinde cum a înţeles apostolul Ioan al doilea cuvânt "dumnezeu", nu cum ar îndrepta cineva înţelegerea spre o anumită vedere. Aici nu este vorba de doi Dumnezei cereşti, ci de Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, care era ca şi Dumnezeu: puternic, înţelept, drept, milos, iubitor, iertător, etc., apostolul nu se referă la funcţia lui Dumnezeu, ci la calităţile lui, moştenite şi de Fiul său; Cuvântul ‘dumnezeu’ din partea finală a textului este un substantiv calitativ având în vedere topica şi lipsa oricărui articol, după cum arată şi apostolul Ioan în evanghelia prezentată de el "cine m-a văzut pe mine, a văzut pe Tatăl". Ioan 14:9)
2. El era la început cu Dumnezeu. (Trimiteri: Geneza 1:26; 11:7, Proverbe 30:4)
3. Toate prin El au apărut, şi fără El n-a apărut nici măcar un lucru din ceea ce a apărut (Trimiteri: Regele Solomon s-a gândit la Geneza 1:26 şi Geneza 11:7 când a scris Proverbe 8:22-30).
Traducerea textului grecesc din Ioan 1:1 "en archē ēn ho lógos kaì ho lógos ēn pròs tòn theón kaì theòs ēn ho lógos" poate crea probleme, dacă nu luăm topica greacă în considerare şi apoi tot contextul evangheliei.
O redare dinamică a lui Ioan 1:1, dar bazată pe topică şi context - ca să fie mai pe înţeles în limba română, ar putea suna astfel:
"La început era ‘Cuvântul’, şi ‘Cuvântul’ era cu Dumnezeu şi ca Dumnezeu era ‘Cuvântul’.
Uneori, fragmentele de texte trebuie traduse dinamic, pentru a se clarifica sensul lor, dar acest lucru se face întotdeauna în raport strâns cu contextul. Ioan 1:1 se încadrează perfect în acest tip, unde pentru a-l înţelege corect pe apostol, atât topica (ordinea cuvintelor), cât şi contextul este hotărâtor.

În propoziţia de faţă şi mai apoi în întregul context al cărţii - după cum se va vedea, al doilea cuvânt theos este un substantiv calitativ, care îl descrie pe primul cuvânt theos (Ioan 1:18, respectiv Ioan 14:9 “Cine m-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl.”), care are funcţia de substantiv nominativ.
Origen din Alexandria, scriitor grec din secolul al treilea îl laudă pe renumitul apostol Ioan pentru că el cunoştea “frumusețea limbii greceşti”, locuind multă vreme la Efes, un oraş pe atunci elenizat (grecizat). Sursa: Origen, Comentariului Evangheliei lui Ioan, Cartea II, capitolul 2
Monoteis convins, ca şi Maestrul său, Rabinul ceresc Yeşhua/Isus (a se vedea Ioan 17:1-3), apostolul Yohanan/Ioan vorbeşte de Cuvânt nu ca fiind „Elohim (Theos) în persoană“ sau "un al doilea Elohim (deuteros Theos) ceresc", ci fiind o persoană cerească foarte apropiată (Fiu unic-născut, a se vedea cuvântul “monogene” din Ioan 3:16) care are natura calitativă a lui Elohim/Theos, dar nu şi funcţia de Elohim/Theos. Susţin asta pentru că văd construcţia propoziţiei, topica în raport cu contextul evanghelic care urmează.
Când apostolul Ioan a formulat Ioan 1:1c s-a gândit la cuvântarea Domnului Isus pe care a consemnat-o mai târziu în Ioan 14:1-14. Secretul descifrării textului este aici. Există un singur Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul şi Fiul unic-născut este ca El în calităţi (puternic, înţelept, drept, milos, iubitor, iertător, etc.), dar nu şi în funcţia de Dumnezeu. Când apostolul Ioan a formulat Ioan 1:1c nu s-a gândit deloc la funcţia Fiului (cum fac mulţi), deoarece avea demarcaţia monoteistă clară, având rolul unei pietre de hotar, rostită de Domnul Isus şi consemnată mai târziu în Ioan 17:1-3: Tatăl este Singurul Elohim/Theos/Dumnezeu Adevărat. Dacă ar fi doi Dumnezei sau mai mulţi, ceilalţi ar fi Dumnezei falşi.
Topica greacă din Ioan 1:1 (ordinea cuvintelor în propoziție) ar permite cel mult o traducere literală de felul: La început era ‘Cuvântul’, şi ‘Cuvântul’ era cu Dumnezeu şi ‘dumnezeu’ era ‘Cuvântul’, în sensul celor din Psalmii 82:6 – Ioan 10:34, sau a următoarelor texte: 2Corinteni 4:4: Satan este 'dumnezeu', dar nu Dumnezeul Atotputernic, Matei 16: 23: Petru este 'satan', dar nu Satan Diavolul, Ioan 10:34: Unii oameni ar putea fi 'dumnezei', dar, desigur, nu Dumnezeu Atotputernicul, Galateni 4:14: Pavel e primit ca îngerul lui Dumnezeu, dar el nu a fost un înger. În sensul acesta Ioan 1:1: Logosul este 'dumnezeu', dar nu Dumnezeul Atotputernic.
2. Domnul nostru Isus Christos este Fiul unic-născut al lui Dumnezeu, venit din cer şi uns (investit) ca Învăţător (Rabin = Învăţător care excelează, Maestru), Mântuitor (“Miel”, Jertfă), Domn (Stăpân), Rege (Conducător - Legiuitor), Mare Preot (Mediator) şi Judecător (Matei 28:18,19); Mesia în ebraică şi Christos în greacă înseamnă "Unsul" lui Dumnezeu; cu toate acestea,
un creştin este un prieten al Regelui Isus Christos, această prietenie fiind condiţionată: "Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu." Ioan 15:14, semnul de identificare al creştinilor adevăraţi fiind iubirea christică: “Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii."
Fraza "Domnul meu şi Dumnezeul meu" din Ioan 20:28 este incompletă în sine, de aceea trebuie luat în considerare contextul per ansamblu. Ca să nu greşim în interpretare, cum trebuie înţeleasă acea exclamaţie a apostolului Toma:
- ca predicativ?: "Domnul meu și Dumnezeul meu a înviat cu adevărat din morți!"
- ca nominativ? "Tu ești Domnul meu și Dumnezeul meu care ai înviat din morti!"
- sau ca vocativ? "Domnul meu și Dumnezeul meu, cu adevarat Tu (adică Dumnezeu Tatăl) l-ai înviat din morţi!"
Varianta vocativă este cea corectă, datorită contextului exclusivist din Ioan 17:1-3, context în care a fost prezent şi apostolul Toma. Să nu uităm că el a fost necredincios în ce priveşte învierea, aşadar textul negrăit din mintea lui vorbeşte de înviere, nu de altceva, cum înţeleg din păcate unii. Necredinţa i s-a transformat în exclamaţie de uimire spre Tatăl, care face astfel de minuni.
Apostolul Toma nu ar fi putut contrazice tocmai pe Cel înviat, care era mentorul său:
Ioan 17:1-3
După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: "Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine,
după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.
Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.
3. Din iubire pentru (tot) neamul omenesc, Dumnezeu şi-a trimis unicul-născut Fiu, care oglindeşte (reflectă) gloria şi fiinţa (asemănarea în chip şi caracter) lui Dumnezeu, iar Fiul său a venit din cer - tot din iubire, nesilit de nimeni, învăţându-ne ce înseamnă cu adevărat iubirea de Dumnezeu şi de semeni, dându-şi viaţa ca preţ de răscumpărare pentru noi, pentru ca să ne mântuiască din păcat şi din moartea eternă, ce ne paşte pe fiecare din noi (Ioan 1:1, Evrei 1:1-3 Ioan 3:16, Exod 21:23, Matei 20:28).
4. Cine nu doreşte să fie mântuit în timpul în care trăieşte, pierde această ocazie pentru totdeauna (atenţie mare!): “Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:36)
5. Un (fost) înger de rang înalt (heruvim) a devenit Satan Diavolul, deoarece s-a răzvrătit împotriva Creatorului, dorind să îl detroneze şi să îşi întroneze propria domnie în Univers (Apocalipsa 12:9).
6. Satan Diavolul a introdus păcatul în existenţă şi datorită acestui fapt el este responsabil pentru toate păcatele care s-au comis (Ioan 8:44). Plata păcatului este moartea, mai întâi cea comună, moartea adamică şi apoi moartea a doua, ce va fi aplicată după înviere şi judecata de atunci, celor ce au practicat conştient păcatul. Chinul veşnic ca plată pentru păcate nu se justifică biblic, după cum veţi vedea din această apologie.
7. Legea Mozaică (dată de Dumnezeu prin robul său Moşhe (Moise)), a fost Constituţia poporului Israel, fiind cea mai elevată dintre toate tipurile de constituţii care au existat vreodată. Dumnezeu prin Christos a inaugurat o altă Lege. Prima Lege a fost bună, a doua Lege este perfectă, de aceea sfârşitul Legii din Vechiul Testament este Christos (Romani 10:4), deoarece Legea a fost un îndrumător spre Christos (Galateni 3:24,25). Prin Legea Mozaică învăţăm ce este păcatul şi dreptatea (Romani 3:20, Exod 21:23-25) şi cât de greu este să o împlinim (Fapte 15:1-15) - dacă am putea să o împlinim sută la sută, nici nu am muri, plata păcatului fiind moartea; iar prin Legea Christică învăţăm ce este dragostea şi harul (Ioan 13:34, Matei 18:21-35), Moise fiind pedagogul iubirii venită prin dreptate, Christos fiind pedagogul iubirii venită prin har. Să iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta şi pe semenul tău ca pe tine însuţi este motivul, scopul vieţii (Marcu 12:28-34). De aceea ţinta poruncii este dragostea (1Timotei 1:5). Cuvântul lui Dumnezeu descrie cel mai clar ce este dragostea (1Corinteni 13), fără de care nimeni nu va fi mântuit (1Ioan 4). „Legea” în general defineşte raporturi, de aceea este flexibilă; când raporturile iniţiale - după care s-a dat o lege - sunt afectate, legea poate suferi amendamente (schimbări) sau chiar se poate anula. Aşa intră pe rol, procedura numită „har”. De exemplu: prima pereche de oameni, ar fi trebuit să moară în aceeaşi zi în care au mâncat din fructul interzis, şi ar fi murit chiar în acea zi (Geneza 2:16,17), dacă ar fi mâncat din proprie iniţiativă; dar din pricină că au fost antrenaţi în nesupunere de o altă fiinţă, pedeapsa pe care o cerea legea a fost comutată pe o perioadă mai lungă, pentru a se putea soluţiona controversa ridicată de acea persoană: Este Dumnezeu mincinos? Nu! Poate fi omul fericit fără Dumnezeu? Nu!
8. Va veni un mare necaz pe pământ şi în această perioadă o mare mulţime de oameni vor părăsi cultele sistemului religios corupt, pregătindu-se cum se cuvine pentru venirea Domnului nostru Isus Christos (Matei 25:1-13, Apocalipsa capitolele 7 şi 18). În timpul acela, religiile tradiţionale  - şi aici mă refer la toate, inclusiv cele păgâne – nu numai că îşi vor pierde sprijinul autorităţilor statale, ci vor fi desfiinţate printr-un decret politic de Guvernul Mondial al Noii Ordini Mondiale (NWO), care va apare pe scena lumii politice (Apocalipsa 17:16). În locul lor, pentru a umple golul necesităţilor spirituale, Guvernul Mondial va institui închinarea la icoana fiarei (Apocalipsa 13:15). În acest timp va apare ceea ce a denumit apostolul Pavel ca fiind “lepădarea de credinţă” şi un lider politic charismatic denumit “omul fărădelegii, fiul pierzării” (2Tesaloniceni 2:3).
9. Adunarea (biserica) este chemată să fie mireasa Fiului lui Dumnezeu şi co-moştenitoare la slava Mirelui (Matei 19:28)
10. Dumnezeu va reinstaura împărăţia sa pe pământ prin Fiul său, Regele desemnat pentru aceasta,  care după ce o va pregăti după voia lui Dumnezeu, nimicind orice împotrivire şi duşman, va preda toată autoritatea Tatălui său, ca Dumnezeu Tatăl să fie totul în toţi (1Corinteni 12:6).
Amin!
 

marți, 17 mai 2022

Care este cea mai bună versiune a Bibliei?

 Dacă Dumnezeu a lăsat o singură Biblie sau Sfânta Scriptură pentru toţi, de ce sunt atâtea versiuni?

Da, la origini există o singură Biblie pentru toţi, dar există mai multe versiuni ale ei. De ce a apărut acest aspect? Şi cum ne poate influenţa într-un fel sau altul?

Versiunea biblică, este o manieră personală a unui traducător de a prezenta textului Bibliei din limbile originale în care a fost scrisă, în limba sa natală.

În general sunt trei moduri de redare a unei traduceri, dintr-o limbă în alta:

1. Redarea literală, cuvânt cu cuvânt, când autorul ţine cont şi redă modul de exprimare a limbii din care a tradus

2. Redarea dinamică, când autorul ţine cont nu de limba din care a tradus, ci de limba în care redă textul, uneori interpretând ceea ce traduce

3. Redarea mixtă literală-dinamică, când autorul combină ambele stiluri de redare

La punctele 2 şi 3 pot apărea nişte pericole, ca textul să nu fie redat corespunzător.

"Scriptura" la origini nu a fost scrisă în limba română, nici în maghiară, nici în engleză, de aceea textele de bază sunt textele în care a fost scrisă Biblia: ebraică, greacă şi parţial aramaică, iar manuscrisele cele mai vechi – cu anumite excepţii – sunt cele mai aproape de original. 
Aceste manuscrise diferă în anumite locuri, uneori semnificativ, alteori mai puţin.
 
Exemple de diferenţe:
 
Biblia Ebraică, Geneza 11:16 La vârsta de treizeci şi patru de ani, Eber a născut pe Peleg.    
Biblia Ortodoxă, Geneza 11:16 Eber a trăit o sută treizeci şi patru de ani şi atunci i s-a născut Peleg.
 
Biblia Aramaică, 2 Petru 1:1 Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei ce au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră, prin dreptatea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos:
Biblia Română, varianta propusă de Dumitru Cornilescu 2 Petru 1:1 Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei ce au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos:

Aşa ceva avem şi la Codex Vaticanus 2Petru 1:1, unde în loc de cuvântul Domn, este cuvântul Dumnezeu. În Codex Sinaiticus şi alte texte şi citate vechi avem "Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos", pentru ca la Codex Vaticanus să observăm că avem "Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Christos" (2Petru 1:1). Ambele variante nu pot fi adevarate. Cineva a modificat textul. Ori Sinaiticus ori Vaticanus are dreptate. Sau, aşa cum presupun unii, să fi existat un text diferit, faţă de ambele, având fraza propusă din Biblia Ortodoxă "Simon Petru, slujitor şi apostol al lui Iisus Hristos, celor ce prin dreptatea Dumnezeului nostru şi a Mântuitorului Iisus Hristos au dobândit o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră:"

Dacă nu avem originalul Bibliei, care este criteriul pentru selecţia textelor cu redare diferită din manuscrisele antice? Dintre textele de mai sus, care ar fi varianta originală?

Diferenţele au început să apară atunci când s-au format grupuri diferite de credincioşi, cu păreri diferite şi ei au încercat să-şi justifice părerile, prin schimbarea textului pe care îl aveau, înspre credinţa lor.
 
Cele mai vechi Biblii complete sunt Codex Sinaiticus şi Codex Vaticanus ambele din secolul IV AD, dar există manuscrise parţiale, mult mai vechi. Atât Eusebius din Cesareea cât şi Athanasie din Alexandria au susţinut că împăratul Constantin Cel Mare i-a însărcinat cu redactarea unui text biblic. Probabil primul a fost Athanasie, iar mai apoi Eusebiu, după ce Athanasie a căzut în dizgraţia împăratului. 

Având în vedere că textele manuscriselor greceşti diferă între ele, putem înţelege revolta presbiterului Gaiu, din secolul II, de la Roma, faţă de modul unora de a trata Scriptura, nu ca un rod divin, de neschimbat, ci ca un rod uman, supus schimbărilor...
John William Burgon, îl citează pe acest Gaius (AD 175-200) în lucrarea "The Revision Revised" (Revizuirea revizuită): 
"Prin urmare, şi-au pus mâinile cu îndrăzneală pe Scripturile divine, susținând că le-au corectat. Că eu nu vorbesc în mod fals de ei în această chestiune, oricine dorește poate să învețe. Căci dacă oricine va colecta respectivele copii ale lor, și să le compare una cu alta, el va găsi că acestea diferă foarte mult. Acelea de-a lui Asclepiades, de exemplu, nu sunt de acord cu cele de-a lui Theodotus. - Și multe dintre acestea pot fi obținute, pentru că discipolii lor au scris asiduu corecțiile, cum le numesc ei, care sunt o corupție, fiecare dintre ele. Din nou, cele de-a lui Hermophilus nu sunt de acord cu acestea, precum și cele de-a lui Apollonides nu sunt consecvente cu ele însele. Pentru că puteți compara cele pregătite de ei la o dată anterioară, cu cele pe care le-au corupt mai târziu, și le veti găsi foarte diferite. Dar ce îndrăzneaţă este această infracțiune, ea nu este ca şi cum ei înșiși sunt ignoranți! Pentru că nici ei nu cred că Scripturile divine au fost rostite de Duhul sfânt, și, astfel, sunt necredincioși; sau altfel, ei cred că sunt mai înțelepti decât Duhul sfânt? Şi în acest caz, ce altceva sunt decât îndrăciți? Căci ei nu pot nega comiterea crimei, deoarece copiile au fost scrise de către propriile lor mâini. Pentru ca ei nu au primit astfel de Scripturi de la instructorii lor, nici nu pot produce copii de la cele care au fost transcrise".
 
Da, este o critică aspră. Dacă Luceafărul lui Eminecu ar conţine mai multe variante de redare sau chiar şi numai două, în loc de "Cobori în jos luceafăr blând" să fie "Vino în jos Iisuse drag" într-un volum din anul 2014, cred că ne-am exprima dezacordul faţă de cel care a făcut modificarea, darămite să vezi aşa ceva în texte pe care le considerăm "Sfintele Scripturi". 
 
Cam aşa ceva avem la unele dintre textele manuscriselor din sec II şi III, sau chiar şi mai grav, când se adaugă sau se scot arbitrar nişte texte după bunul plac al unora, după cum vedem din mărturia lui Origen, un scriitor care a trăit în secolul II şi III:
 „E un fapt învederat astăzi că există printre manuscrise o mare felurime, fie din pricina nepurtării de grijă a scribilor, fie din pricina îndrăznelii deşănţate a oamenilor care îndreaptă scrierea, sau chiar din cauză că sînt unii care o înmulţesc sau o împuţinează după voia lor, rânduindu-se corectori cu de la ei putere." 
 
În această perioadă copiştii unor grupuri scot pe nedrept Luca 22:43,44, ca de exemplu în Codexul Sahidic Coptic, pe motiv că Iisus nu putea fi fricos, după cum arată teologul Oscar Cullmann. Iar alţii elimină nişte cuvinte ca să-şi justifice părerea că Tatăl şi Fiul sunt de fapt aceeaşi fiinţă, neexistând două persoane diferite, ci doar două denumiri, purtate de aceeaşi fiinţă. Astfel, de exemplu, ei reduc Apocalipsa 1:1 cu referire la o singură persoană:
"Descoperirea lui Isus Hristos pe care a dat-o, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimiţând, prin îngerul Său, la robul Său Ioan."
 
Având în vedere această debandadă în unele dintre manuscrisele secolelor de mult apuse, cum am putea şti care a fost textul original? 
 
Criteriul de seamă, expus de JJ Griesbach: Să fie cel mai vechi text

"Ciurul" lui J.J. Griesbach

Renumitul comparator al manuscriselor antice, J.J. Griesbach, a formulat regula, că manuscrisele cele mai vechi sunt cele mai apropiate de textul autograf (al autorului), textele vechi acţionând ca un ciur pentru cuvintele modificate sau strecurate în textul autograf mai târziu. Regula are şi excepţii de care trebuie ţinut cont.
În aceste cazuri delicate, dacă textul în cauză nu se încadrează la secţiunea "excepţii de la regulă", în mod normal, s-ar folosi modelul selectării textului mai vechi.

Cele mai vechi manuscrise sunt cele mai apropiate de sursa primară. Deci textele din secolul I şi prima parte din secolul II (-150) ar fi cele mai apropiate (mă refer la textele creştine - cuprinse în Noul Testament). Apoi cele din a doua parte a secolului II şi prima parte a secolului III (150-250) şi abia cele din a doua parte a secolului III şi prima parte a secolului IV (250-350). Textele de după 350 scad în 'autoritatea ciurului' excepţie fiind acele texte care au copiat manuscrise de înainte de anul 350; în această secţiune traducerile cad pe locul doi, adică prima dată luăm textele greceşti şi apoi cele traduse din greacă.

Al doilea criteriu de seamă ar fi, ca manuscrisele evaluate să fie cât mai apropiate de locul scrierii. De exemplu, un text scris de un autor din Cluj în sec. XVII va fi fost mai greu de falsificat la copiere în acest oraş, dat fiind apropierea textului original, cu care putea fi confruntat. Însă dacă o copie a acelui text din Cluj ar fi fost expediat la Londra şi copiat din nou acolo, posibilitatea falsificării lui ar fi avut mai multe reuşite. De aceea textele estice sunt considerate mai bune ca textele vestice.

Al treilea criteriu de seamă este ca textele să nu fi fost traduse. Textele netraduse sunt mai aproape de sensul din original.
Al patrulea criteriu este raportarea copistului sau a traducătorului la textul copiat sau tradus - ceea ce a spus şi presbiterul Gaius din sec. II - copistul sau traducătorul să nu aibă tendinţe eretice faţă de text, adică să nu se apuce de corectat textul, din diverse motive.
 
Aceşti paşi se aplică de acesemea şi în studiul cărţilor Vechiului Testament. După ce doi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe au fost întrebaţi, dacă credincioşii ar trebui să adere la studiul textului ebraic sau celui grec (Septuaginta), au dat următorul răspuns:
Primul întrebat: "Septuaginta nu este o traducere foarte buna." (Anonim)
Al doilea întrebat: "Nu la Septuaginta, ci la Hexapla." (Alexandru Mihăilă)
Hexapla a fost o traducere veche, făcută în Alexandria, Egipt, care avea şi textul ebraic; atât textul ebraic scris în litere ebraice, fără vocale, cât şi textul ebraic transliterat în litere greceşti.

Aşadar, răspunsul la întrebarea "Care este cea mai bună versiune a Bibliei?" ar fi: Cea care ia în considerare toate aceste aspecte.