O retrospectivă a odiseei Martorilor lui Iehova
După ce am citit cărțile lui Lothar Grassman „Martorii lui Iehova” și ale lui András Szalai „Iehova și Organizația”, „Fariseii lui Iehova” a lui Teodor Ardelean și „S-au sfârșit vremurile neamurilor?” ale lui Carl Olof Jonsson, precum și „Zsolt Kovács: 1914 - O profeție împlinită?”, cartea lui Raymond Franz „Criza conștiinței” și alte cărți similare, precum și numeroase articole Wikipedia și o mare parte din publicațiile Societății Watchtower, mi s-a format următoarea imagine istorică a Mișcării Martorilor lui Iehova:
Ridicarea
Prin anii 1820 s-a ridicat printre baptișii așaziși primitivi un nou convertit pe nume William Miller, un fost căpitan de armată și a prezentat într-un cerc restrâns al fraților de credință un calcul: ”Priviți spre 1843! După cum se pare vine Domnul în acest an!”
William Miller, a fost o figură proeminentă în mișcarea adventistă zisă și millerită, care a interpretat Daniel 8:14 ca prezicând curățirea sanctuarului, despre care credea că va avea loc la sfârșitul unei perioade de 2.300 de zile. El credea că această curățire era o pregătire pentru a Doua Venire a lui Hristos, despre care credea că va avea loc pe 22 octombrie 1844. Cu toate acestea, când Hristos nu a apărut așa cum se aștepta, Miller și adepții săi au experimentat Marea Dezamăgire, ceea ce a dus la formarea Mișcării Second-Adventiste, a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea și alte grupuri, care interpretează profeția diferit, considerând-o fie, începutul lucrării finale a lui Isus în sanctuarul ceresc, fie cu totul altceva.
Şi el mi-a zis: "Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţat!" (Daniel 8:14)
Totul se baza pe interpretarea versetului în cauză din cartea profetului Daniel, scos cu totul din contextul textual și istoric, dar bine pus la punct ca teorie fictivă. Frații săi de credință au fost convinși și au decis ”să spună Lumii”, așa că au ieșit cu știrea. Au fost botezate mii de suflete și puse în așteptare. Și a venit 1843. Și apoi… o tăcere apăsătoare. Nimic. Interpretarea a fost recalculată de lideri și au răsuflat ușurați, spunând: Am greșit calculul cu un an! Au urmat și mai multe botezuri și o așteptare mai hotărâtă, spunând: De data asta suntem siguri!
Căderea
Au spus din nou Lumii și mai hotărât: ”Spunem Lumii: Priviți spre 1844! Vine Domnul în acest an!” Nimic. Mișcarea s-a prăbușit. Din cei aproximativ 50000 de mii de membrii, mișcarea s-a subțiat la circa 6000 mii, mulți au plecat, adunările s-au subțiat, la fel și fondurile, adică banii pentru lucrare. Și liderii au început să se certe între ei cu mult zel și nervi, pe diferite teme. William Miller se schimbase și el în diferite puncte de vedere, adoptând opinii noi... Încerca să-i încurajeze și spunea că a avut un vis în care Dumnezeu îi arătase venirea unui nou lider care îi va uni din nou. Era și el descurajat. Abandonase poziția de lider. Frecventa deseori cimitirul, mormintele părinților săi, unde plângea amarnic. Zicea că de dorul lor. Adunările așazise second-adventiste au rămas cu lideri dintre cei mai fanatici, care se credeau cei mai credincioși. Liderii lor s-au pus pe căutat, întrebând: Oare unde am greșit? Jarul verificării și căutării unei noi date, de data asta corecte, încă ardea. L-au întrebat și pe William Miller. Și el a recunoscut. Am greșit: Domnul nu va veni până ce nu se vor împlini timpurile fixate ale națiunilor în 1914. Liderii au rămas descurajați. Timpul era departe. S-au prezentat diferite opinii. Unii n-au mai cutezat să propună o altă dată și au susținut că data de 1844 era corectă, doar că nu au înțeles la ce se referă și s-au retras ca adventiști de ziua a șaptea, orientându-se spre sabat și anumite practici din Legea lui Moise. Alții au propus o altă dată și apoi alta și alta. Toate au eșuat. Ultima în 1878.
Au fost ei studenți serioși ai Bibliei? Sau au greșit, tocmai din cauză că nu au fost studenți serioși ai Bibliei? Va fi data de 1914 propusă de Miller corectă?
Nu. După anul 1914 a urmat perioada tipică de descurajare, dezertare din grup și discuții contradictorii. Până în anul 1931 mișcarea s-a fărâmițat în multe grupri care se urau, deși își spuneau Studenții Bibliei. Sau propus diferite nume noi: Prietenii Popoarelor, Îngerul Lui Iehova, Slujitorii lui Yah, Martorii Lui Iehova, etc..
Practic, mișcările Studenților Bibliei și a Martorilor lui Iehova sunt redenumiri ale adventismului tipic și calsic, și deși nu mai poartă numele de advențiști sunt prin tradiție miscări neo-adventiste (de practică adventistă), continuând de fapt practicile adventiștilor timpurii. Ca o exemplificatre, Adventiștii timpurii sunt străbunicii spirituali (1820-1844), Adventiștii second-adventists sunt bunicii spirituali (1844-1878), Studenții Bibliei sunt fii spirituali (1879-1931) și Martorii lui Iehova sunt nepoții spirituali (1931-prezent) ai Mișcării Adventiste.
Domnul si mantuitorul nostru Isus Christos marturiseste despre el insusi ca este “inceputul creatiei lui Dumnezeu” Apocalipsa 3:14.
Logica ma face sa accept aceasta marturie din urmatoarele motive:
Nu sunt de acord cu logica de la Niceea (325), care spune ca Fiul este “nascut dar nu facut”, “nascut si facut” sunt cuvinte ce se pot armoniza. Fiul este nascut, deoarece mintea lui Dumnezeu Tatal l-a nascut si este facut, deoarece ce a fost nascut in mintea lui Dumnezeu a fost adus in existenta de mana lui creatoare.
Dumnezeu Tatal nu are in cer o sotie (“dumnezeita”) prin care sa-l fi nascut pe Fiul, iar el (Dumnezeu) nu este descris ca este ca o femeie care naste. In cer nu sunt sexe. Nici de barbat si nici de femeie, toti sunt asexuali. Singura optiune de a aduce un “Fiu” in existenta, fara cale sexuala, este de a-l crea. Arius a avut dreptate, a fost un timp cand Fiul n-a existat, insa el a gresit atunci cand a sustinut ca Fiul a fost adus in existenta din nimic. Creatia ex-nihilo a Fiului este un “misnomer” (cum spun americanii) la fel ca si expresia “nascut dar nu facut”, o denumire incorecta. E imposibil sa faci ceva din nimic. Intotdeauna exista ceva la baza lucrurilor. Din pacate la Niceea au fost propuse aceste doua aspecte nelogice: “nascut si nu facut” de catre athanasieni si “Fiul creat din nimic” de catre arieni. Cand doi se bat, al treilea (adica Satana) castiga. La Niceea nimeni nu a cstigat, toti au pierdut. Nimeni nu a castigat, deoarece nu s-a respectat Scriptura care spune, ca in litigiul dintre frati nu poate fi arbitru un necredincios, si imparatul Constantin zis “Cel Mare” a fost inca nebotezat. Cum poti sa mergi la un nebotezat sa te judece in probleme ale credintei? De aceea nici o partida nu a fost binecuvantata cu o intelegere logica.
1 Corinteni 6:
1. Cum! Cand vreunul din voi are vreo neintelegere cu altul, indrazneste el sa se judece cu el la cei nelegiuiti, si nu la sfinti?
Va rog sa observati atmosfera necrestina de la conciliile asazise ecumenice (unde dragoste nu e nimic nu e, nici chiar adevar):
Atmosfera neiubitoare, necrestina a sinodul numit “Sinodul (Conciliul) de la Niceea” (325) a fost descrisa de istoricul roman Ammianus Marcellinus. El spune ca figurantii de acolo s-au comportat ca niste caini turbati gata gata sa se sfasie. Cel mai infierbantat a fost episcopul din Mira Liciei, impartind inamicului sau public nr 1, lui Arius, niste palme generoase, pentru care a fost dat afara din marele Conciliu.
Dar ce s-a intamplat dupa Niceea? Daca atunci au fost gata sa se sfasie, mai apoi chiar au facut-o.
Iata un fragment de istorie, de pe timpul cand se faceau crezurile si in ce atmosfera neiubitoare se faceau:
“Jubilarii si veselie la blestemarea in chinurile iadului a adversarului umilit . . . degenerarea si decaderea este rapida incepand cu Sinodul Ecumenic de la Niceea la cel de la Efes unde fiecare tabara a venit hotarata sa foloseasca orice mijloace pentru a-si strivi adversarul, mergand de la precipitarea lucrarilor pana la manevre in culise, de la influenta oculta pana la mita si santaj; a fost prezenta acolo incurajarea (daca nu apelul deschis) violentei multimii pentru influentarea deciziilor intrunirii; fiecare avea propria gloata de prostime violenta adusa de acasa pentru a-si sprijini ‘tabara’; si nici unul nu se dadea inapoi de la nici un mijloc pentru a obtine implinirea anatemelor si blestmelor lor catre ceilalti prin instigarea persecutiei funestei stapaniri a vremii.’ (H.H. Milman, D.D., History of Latin Christianity, New York, 1871, p 226).
Sfantul Parinte Grigorie din Nazianz vorbeste de ei ca ‘adunari de cocori si gaste’ (Schaff, History of the Christian Church, ii. 347). Dezgustat din cale afara, el a refuzat sa aiba de a face cu ei, spunand: ‘Ca sa spun adevarul, inclin sa ma feresc de orice adunare a Episcopilor, pentru ca pana acum nu am vazut niciodata vreun Sinod care sa se sfarseasca cu bine, sau care sa alunge relele in loc sa le creasca. Pentru ca la aceste intruniri (si nu cred ca ma exprim prea aspru aici) artagosenia de nedescris si ambitiile prevaleaza . . . de aceea eu m-am retras si mi-am gasit linistea sufleteasca in singuratate.’ (Ep. Ad. Procop., 55 old order, Schaff, Hist. Christ. Church, ii. 347).
Al treilea Sinod Ecumenic al Bisericii, care s-a tinut la Efes in 431 A.D. a fost marcat de ‘intriga infama, nemiloasa sete de acuzare si violenta bruta’ (Schaff, Hist. Christ. Church, ii. 348). Ambele factiuni au venit cu escorte inarmate, ca si cum s-ar fi dus la razboi (Ibid., ii. 723 – 725), fiind urmate de gloate mari de plebe ignoranta, sclavi si matrozi, drojdia Constantinopolelui, taranime, hoarde de femei, toti gata de violenta si dezordini; orasul era patrulat de trupe (Ibid., i. 242), iar Nestor si Ioan din Antiohia aveau garzi de corp inarmate pentru a fi protejati de violenta tabara a lui Chiril (Ibid., p. 242). Cele doua tabere s-au luptat in strada si mult sange a curs (Ibid., p. 242). La citirea Hotararii imperiale se produse o asa razmerita incat Episcopii rivali au fost arestati (Ibid., i. 242). S-a facut imediat un efort de a se organiza un Sinod in Constantinopole, dar atat de mare a fost frica de revolta incat a trebuit sa fie amanat si transferat la districtele suburbane de peste Bosfor (Ibid., i. 242).
In august 449 A.D., acolo s-a intrunit la Efes un Sinod care ocupa un loc notoriu in scandalurile Istoriei Bisericii, si care de la frauda si violenta cu care s-a transat totul acolo, si din caracterul odios al lucrarilor lui a fost numit ‘Sinodul Talharilor’. A fost prezidat de Dioscor cu violenta bruta (Schaff, Hist. Christ. Church, ii. 738), sub protectia soldatilor. Frica de mutilare a fost asa de mare incat Flavian si prietenii sai care constituiau o factiune, cu greu au scos doua vorbe, in timp ce Teodoret a fost scos complet de-a dreptul de la lucrari. Un comunicat presentat de Eusebiu a fost primit de catre multime cu huiduieli si strigatele ‘Sa-l ardem pe Eusebiu; sa-l ardem de viu. Asa cum el L-a taiat pe Cristos in doua, asa sa-l taiem si noi pe el in doua’ (Ibid., p. 738). Trei delegati ai Romei au fost asa de inspaimantati, incat nu au avut curajul sa citeasca o Epistola din partea lui Leon (Ibid., p. 738 ff.). Subiectul Canonului nu a fost bineinteles singurul subiect discutat in Sinoadele Ecumenice. In realitate, multe Sinoade nici nu au abordat problema canonica. Dioscor si tabara lui vroiau ca Flavian si prietenii sai sa semneze o marturisire precum ca Cristos nu are decat o singura natura. Flavian a refuzat asta. La un semnal dat, usile au fost izbite de perete si un numar de soldati alaturi de o gloata inarmata s-a napustit inauntru, iar Episcopii inspaimantati ai taberei lui Flavian sub ploaia de pumni si ghionti au fost fortati sa semneze in timp ce erau impunsi cu sabiile (Mosheim, Eccl. Hist., Bk. 2, Cent. 5, pt. 2, ch. v). Acolo unde pana atunci fusesera doua tabere, acum era nu numai o majoritate, ci chiar unanimitate (Milman, Hist. Latin. Christ., i. 288). Dupa semnarea hotararii finale, Dioscor nu a mai putut sa-si infraneze furia, si il lovi pe Flavian invinsul (Ibid., i. 289). Incurajata de gestul sau, o gloata de calugari infuriati se napustira asupra nefericitului Episcop al Ierusalimului strigand ‘Omorati-l, omorati-l!’ si-l batura si calcara in picioare producandu-i acestuia astfel de rani ca muri curand dupa aceea (Ibid., i. 289, Scaff, Hist. Christ. Church., ii. 739).
Protopopul Milman face remarca semnificativa ca acesta nu a fost ultimul Sinod Ecumenic murdarit cu sange (Milman, Hist. Latin. Christ., i. 289).
Alt Sinod, care trebuia sa se desfasoare la Niceea in 451 A.D. a fost atat de ne-stapanit incat a trebuit sa fie mutat la Calcedon, peste stramtoarea Constantinopolelui, de unde Imparatul putea sa-l supravegheze si sa mentina ordinea cu trupele sale (Schaff, Hist. Christ. Church, ii. 742). Astfel este cunoscut ca Sinodul de la Calcedon. Lucrarile au fost permanent intrerupte de urlete si zarva (Ibid., ii. 743), chiar mirenii simtindu-se obligati sa aminteasca Episcopilor de demnitatea lor clericala (Ibid., ii. 743). Dr. Phillip Schaff zice, ‘La Calcedon, aparitia renumitului scriitor si istoric Teodoret a provocat o scena care aproape involuntar ne aminteste de actualele incaierari ale calugarilor greci si romano-catolici la Sfantul Mormant, incaierari care au loc in ciuda prezentei intimidante a politiei turce. Oponentii egipteni ai lui Teodoret au strigat din toti rarunchii ‘Jos cu el, acest invatator al lui Nestor.’ Cei din tabara sa raspunsera cu egala violenta: ‘Ne-au fortat la ‘Sinodul Talharilor’ sa semnam sub ghionti si pumni, jos cu maniheistii, dusmanii lui Flavius si dusmanii dreptei credinte. Jos cu ucigasul de Dioscor. Cine nu cunoaste faptele sale marsave? Episcopii egipteni strigara: ‘Jos cu evreii, cu dusmanii lui Dumnezeu, si nu-i ziceti aluia Episcop.’ La care Episcopii din cealalta tabara strigara din nou: Afara cu rasculatii si zurbagii, afara cu criminalii! Drept-credinciosii isi au locul la Sinod.’ Armata a trebuit sa intervina din nou pentru a tine in frau adunarea.’ (Schaff, Hist. Christ. Church, ii. 348).
La Sinodul tinut la Constantinopole in 785 A.D. soldatii s-au napustit in camera unde se tinea intrunirea si au alungat una dintre taberele de Episcopi care nu vroiau sa semneze hotararea celeilalte tabere (Milman, ii. p. 345); iar cel de-al doilea Sinod de la Niceea (787 A.D.) a denuntat acest Sinod de la Constantinopole ca un ‘Sinod de nebuni si posedati’ (Ibid., ii. 346).
Este un fapt curios de la care nu ma pot abtine sa atrag atentia. Nici un istoric al Crestinismului, fie el Milman, Schaff, Davidson, Mosheim sau oricare altul nu a observat se pare grotescul absurditatii ideii unei adunari care incearca sa decida prin vot un fapt petrecut, deci care tine de trecut. Oamenii se aduna si voteaza asupra chestiunilor care trebuie sa se hotarasca, facandu-le astfel sa devina fapte; ca de exemplu ca acela sau celalalt sa devina presedinte, sau o lege care sa intre in vigoare; dar nu voteaza lucruri care sunt deja intamplate si hotarate. Cititorul trebuie sa inteleaga ca cele prezentate sunt doar o frantura din panorama oferita istoriei de catre Sinoadele Bisericii. Oricat de pios ar fi cineva, daca este sincer cu el insusi, atunci este imposibil sa citeasca istoria lucrarilor acestor Sinoade si sa pretinda ca Duhul Sfant are ceva de a face cu rezultatele unor atat de violente intruniri, lasand la o parte credibilitatea unei hotarari si unei intruniri care isi propune sa stabileasca ceea ce este inspirat de Duhul Sfant si ceea ce nu este.”
Sursa un forum de pe internet
Cei care nu-si amintesc de trecut, sunt condamnati sa-l repete: Daniel 12:10 “NICIUNUL din cei rai nu vor intelege”