O criză care bântuie mișcarea ”Martorii lui Iehova”: criza autenticității
Am început să cred în Biblie din 1991, iar din 1992 mă aflu într-o călătorie în căutarea autenticității creștine. Sper ca această călătorie să aibă un deznodământ bun. Am purtat corespondență cu mulți frați și persoane interesate de acest subiect. În continuare, prezint câteva idei desprinse din această călătorie...
În vara anului 1992, am fost botezat în cadrul Asociației „Credința Adevărata Martorii lui Iehova”. Nu mult după aceea, am cunoscut un prieten care era student la teologie protestantă în Cluj-Napoca. El m-a întrebat dacă am făcut acest pas în deplină cunoștință de cauză și mi-a oferit câteva materiale scrise de foști Martori. Citindu-le, am ajuns să fiu conștient că mă aflu - și ne aflăm cu toți frații - într-o criză, în criza autenticității. Astfel am ajuns să-l cunosc pe Raymond Franz, să-i citesc scrierile și să corespondez cu el și cu mulți alții.
Criza autenticității de la William Miller la Corpul de Guvernare
Conform datelor publicate de cei care studiază mișcările și credințele religioase, predecesorii Martorilor lui Iehova își au originea în mișcarea adventistă inițiată de predicatorul baptist William Miller la începutul anilor 1840, via George Storrs. După moartea lui Miller, adventiștii s-au divizat în diverse facțiuni; Charles Taze Russell s-a alăturat unuia dintre aceste grupuri adventiste și a devenit pastor după o perioadă de studiu de doi ani în cadrul grupului (urmând obiceiul așa-zișilor baptiști „primitivi”).
Russell și familia sa (tatăl și sora sa) au fost botezați de un pastor adventist pe nume George Storrs; așa cum a recunoscut chiar pastorul Russell, primii săi colaboratori („frați”) au fost adventiști. Ulterior, în urma unei dispute cu liderul grupului adventist de care aparținea — un grup condus de Nelson Barbour —, el și adepții săi au format o nouă mișcare religioasă, renunțând la denumirea de „adventist”. După ce au cochetat o vreme cu numele „Vestitorii Dimineții”, au ajuns să fie cunoscuți sub denumirea de „Studenți în Biblie”.
Începând cu anul 1915, cultul a intrat într-o criză de orientare ideologică, întrucât multe dintre așteptările profetice ale fondatorului nu s-au materializat. Russell a murit în 1916, iar așteptările „postume” — cele pe care el nu le-a consemnat în scris, dar care i-au fost atribuite după deces — s-au dovedit, de asemenea, neîmplinite până la sfârșitul anului 1925. După 1916, lideri importanți din cadrul cultului s-au angajat într-o luptă acerbă pentru autoritatea supremă, din care a ieșit învingător J. F. Rutherford; acesta servise pentru o scurtă perioadă ca judecător supleant, fapt care i-a adus porecla „Judecătorul” (deși, în realitate, nu a prezidat un număr mare de procese).
În urma neîmplinirii așteptărilor din perioada 1914–1925, Rutherford și-a schimbat direcția; la recomandarea lui Macmillan, a lui Roy D. Goodrich și a altora, el a introdus o serie de schimbări (luând atitudine împotriva ideilor nebiblice și a pseudoștiințelor demonice). Cu toate acestea, el nu a abandonat cadrul conceptual care dusese la anul 1914, ci, mai degrabă, l-a reformulat. Când un grup rival, desprins din rândul Studenților în Biblie, a adoptat, în jurul anului 1920, denumirea de „Slujitorii lui Iah”, Rutherford a propus un nou nume pentru cei care au rămas alături de el: „Martorii lui Iehova” (în 1931).
În jurul anului 1940, în cadrul mișcării Martorilor lui Iehova a apărut ideea că alianța dintre papalitate și puterile dictatoriale va duce la victoria acestora din urmă în război – o victorie care avea să atragă persecuții cumplite asupra Martorilor. Membrii au fost sfătuiți insistent să nu se căsătorească și să nu aibă copii înainte de Armaghedon, eveniment considerat iminent și așteptat să aibă loc imediat după încheierea războiului.
Când după moartea lui Rutherford, aceste viziuni se dovedesc greșite, un grup de inițiativă dintre personalitățile cultului (Jesse Hemery, Roy D. Goodrich, etc.), propun renunțarea la doctrina despre 1914. Roy D. Goodrich și cercul lui sunt dați afară de la un congres, li se aruncă afară bagajele și sunt excomunicați din cult.
După rectificarea doctrinei despre stăpânirile omenești (Romani 13:1), au apărut diferite sciziuni, alimentând plecările și scăderea membrilor. În această perioadă apare o nouă idee în literatura Societății Watchtower, lansată de vicepreşedintele Frederick Franz (1894-1992); el a introdus în circulaţie o nouă carte şi a stabilit o nouă dată pentru Armaghedon și sfârşitul lumii (erei), această carte fiind numită ”Viaţa veşnică în libertatea Fiilor lui Dumnezeu„ (1966), scrisă chiar de el. Deoarece după moartea lui Russell, cronologia lui Russell a fost rectificată și s-a făcut o nouă ediție a ei, se concluziona că toamna anului 1975 va marca sfârșitul celor 6000 de ani de la crearea lui Adam și începutul regatului celor 1000 de ani din Cartea Apocalipsa.
Așa cum era de așteptat, numărul membrilor a crescut cu mii de persoane în perioada premergătoare anului 1975 — iar un număr la fel de mare a părăsit organizația ulterior. După eșecul din 1975, unii lideri au propus renunțarea publică la doctrina despre anul 1914, în timp ce alții au sugerat pur și simplu lăsarea acesteia în uitare. În acest context, Raymond Franz — unul dintre liderii grupării — a propus anumite schimbări, dintre care unele au fost chiar adoptate. Totuși, când secretarul său, Ed Dunlop, a abordat chestiuni sensibile — aspecte care amenințau să zdruncine însăși temelia Societății Watchtower — a intrat și el sub suspiciune. Pentru a stinge acest „incendiu”, Dunlop a fost exclus, în timp ce lui Raymond i s-a comunicat că va fi vorbitor principal la congrese din Africa. În aceste împrejurări, el a demisionat din Corpul de Guvernare, după o ”criză de conștiință”, făcând loc și doleanței soției sale, care își dorea copii. I s-a oferit o pensie, dar a refuzat-o, alegând în schimb să lucreze ca vânzător de legume la o tarabă deținută de un fost Martor. După ce a fost văzut luând masa împreună cu acest bărbat, a fost exclus din organizație pe motiv de „apostazie”. I-a scris unchiului său, Frederick Franz — care devenise liderul suprem al grupării — însă nu a primit niciun răspuns.
Conține Biblia coduri secrete cu sensuri și împliniri duble?
Doctrine cu ani diferiți, dar construiți pe același „schelet” (1843,1844,1914)
Am rămas uimit când un frate din Gherla, pe nume Rusu Grigoire — care slujea ca serv de adunare în oraș — a povestit prin anii 1990 că, pe vremea lui Ceaușescu, a întâlnit la o stațiune balneară niște sâmbătari care credeau, de asemenea, în anul 1914. Desigur, printre sâmbătari există multe grupuri cu diferite vederi și nu putem spune că toți cred asta. Dar de ce ar crede un anumit grup (o fracțiune dintre ei) într-un an în care cred și Martorii Lui Iehova? Cum se explică această coincidență?
Răspunsul este simplu. În urma unei anumite crize, baptiștii s-au desprins din anabaptiști; adventiștii s-au desprins din baptiști; Studenții în Biblie s-au desprins din adventiști; Martorii lui Iehova s-au desprins din Studenții în Biblie; iar din rândul Martorilor lui Iehova s-au desprins alții. Fiecare lider care s-a desprins împreună cu un grup, credea că a înțeles ceva mai bine, față de cei pe care îi părăsea. Martorii lui Iehova de exemplu, pretind că au făcut asta la chemarea lui Dumnezeu, care îi cheamă pe cei care doresc să fie poporul Său să iasă din toate sistemele religioase eșuate, crezând că mișcarea lor este cea autentică, corespunzătoare celei creștine din primul secol:
Apoi am auzit un alt glas din cer, care zicea: „Ieșiți din ea, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți de plăgile ei!” (Apocalipsa 18:4)
În anii 1840, a apărut, de fapt, un nou grup baptist — sub o nouă denumire. Aceștia nu se mai numeau baptiști, ci „adventiști” — adică cei care așteaptă „venirea” Domnului. Această nouă denumire servea drept etichetă pentru credința lor și purta o nuanță exclusivistă: „cei care așteaptă”. De ce erau acești „așteptători” atât de unici? Deoarece credeau că Domnul Isus se va întoarce în 1843 (dată rectificată ulterior la 1844) și că doar ei dețineau această revelație specială, desprinsă din studiul profețiilor biblice...
Au atins ei oare statura spirituală implicată de termenul „adventist” (cel care așteaptă)? Din păcate, nu; căci ceea ce fusese perceput drept un studiu grandios al profețiilor s-a dovedit a fi, în realitate, doar o analiză a unor opinii omenești – opinii care au dus la o mare dezamăgire. Cu toate acestea, mulți nu au renunțat la calcule (așa cum nici „Studenții în Biblie” nu au renunțat la anul 1914, deși nimic din ceea ce așteptau pentru acea perioadă nu s-a împlinit). Chiar și după eșecul major din anii 1843–1844, Russell și „Studenții în Biblie” au vorbit cu multă apreciere despre William Miller și despre anumiți predicatori adventiști, precum George Storrs; de altfel, în anumite cercuri ale „Studenților în Biblie”, ei sunt priviți ca veritabili campioni al credinței.
Pastorul Russell a afirmat că nu a adus nimic nou; el își privea lucrarea ca pe o „compilație” a unor idei diverse, răspândite în epoca sa. Doctrina referitoare la calculul care indica anul 1914 a fost preluată de la adventiști, care o aplicau la anul 1843 și mai apoi la 1844 – chiar Miller fiind cel care a popularizat acest sistem, după o cronologie greșită. Cine nu crede să acceseze site-ul:
History of the 7 Times of the Gentiles
2520 Year Prophecy
(Istoria celor 7 Vremuri ale Neamurilor
Profeția celor 2520 de ani)
https://2520yearprophecy.com
Merită menționat faptul că, încă de pe vremea lui William Miller, a existat o căutare febrilă de a înțelege „cele șapte vremuri” tainice care s-au împlinit peste regele Nabucadnețar, crezând că ele au și o a doua împlinire (Daniel 4:16) — un demers care a continuat chiar și după moartea sa, unii lideri din mișcarea lui ajungând la convingeri diferite cu privire la această chestiune. Totuși, dacă aceste 7 vremuri s-au împlinit în timpul regelui Nebucadnețar, peste acest rege, de ce ar mai trebui să aibă o a doua împlinire și unde scrie despre coduri secrete în Biblie? Ar putea oare ca această căutare să fie în zadar – să fie lipsită de sens și, dimpotrivă, chiar periculoasă, întrucât dă naștere unor idei nebiblice?
După ce s-a rupt de la adventiști, pastorul Russell a păstrat scheletul celor șapte timpuri preluat din literatura adventistă, calculându-l diferit, cu sfârșitul lor în 1914. El a pus un accent deosebit pe acest an, transformându-l în piatra de temelie a rolului său de vizionar, capabil să interpreteze aspecte ascunse în cadrul Scripturilor. Se credea că el fusese ales de Domnul – în calitate de „sclav fidel și prevăzător” – pentru a dezvălui evenimentul crucial din 1914: sfârșitul acestui sistem al lumii și instaurarea efectivă a Regatului lui Dumnezeu pe pământ.
Când anul 1914 a sosit și a trecut, nu s-a întâmplat nimic — nimic din ceea ce Russell și asociații săi se așteptaseră să aibă loc. Să ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă acest an ar fi fost abandonat: practic, dacă Pastorul Russell ar fi renunțat la el, grupul ar fi rămas fără însăși temelia pe care fusese clădit — aceea de a servi drept trâmbiță de avertizare a lui Dumnezeu, cu Russell în frunte, considerat de adepții săi din acel timp, ultimul lider important din istoria creștinismului. Cu toate acestea, ei nu au vrut să renunțe la acest ”schelet” adventist (și anume, scheletul pe care se baza calculul eronat referitor la anul 1914), întrucât nu doreau să fie percepuți ca o trâmbiță falsă. În schimb, au adoptat un model adventist de interpretare a eșecului: calculul în sine era corect, însă evenimentele așteptate necesitau doar o actualizare — adică o corecție.
După cum putem observa, aceste grupuri adventiste de „rudenie” au trecut prin crize majore – crize care persistă și astăzi și criza generatoare a fost chiar scheletul celor șapte timpuri. Oare nu cumva orgoliul îi împiedică pe liderii lor să se trezească cu adevărat, căci se tem că își vor pierde prestigiul de servi ”privilegiați” ai lui Dumnezeu? Altfel ar fi aruncat acel schelet de mult.
Ieșiri din criză (Criza Conștiinței)
Raymond Franz, de la misionar de top și unul din liderii de cult, la criză personală
Se spune că fiecare creștin adevărat are ”un drum al Damascului”, în care este orbit, ca mai apoi să vadă lumina adevărului.
- Raymond Victor Franz (8 mai 1922 - 2 iunie 2010) a fost misionar în țări străine și apoi membru în Corpului de Guvernare (cel mai înalt for de conducere, gen sinod) al Martorilor lui Iehova din 20 octombrie 1971 până la îndepărtarea sa din 22 mai 1980.
- A slujit la sediul mondial al organizației timp de cincisprezece ani, din 1965 până în 1980.
- Pentru a răspunde valului de întrebări de după îndepărtarea sa, Ray a scris două cărți care relatează experiențele sale personale cu Watch Tower Bible and Tract Society și opiniile sale despre învățăturile Martorilor lui Iehova: Criza conștiinței și În căutarea libertății creștine.
- A început să lucreze în departamentul de scriere al organizației și a fost însărcinat să scrie în colaborare Aid to Bible Understanding, prima enciclopedie religioasă publicată de Martorii lui Iehova.
- La 20 octombrie 1971 a fost numit membru al Corpului de conducere, for ce se numește ”Corpul de Guvernare” al Martorilor lui Iehova.
- A părăsit Corpul de Guvernare în 1980, după o anchetă la nivel înalt în care a fost acuzat de răspândirea de învaţături greşite,
- A fost exclus în 1981.
Cartea ”Criza Conștiinței”
Din memoriile sale personale: "Am petrecut aproape patruzeci de ani ca reprezentant cu normă întreagă, servind la fiecare nivel al structurii organizaționale. Ultimii cincisprezece ani i-am petrecut la sediul internațional și ultimii nouă dintre aceștia ca membru al Corpului de conducere mondial al Martorilor lui Iehova. Au fost acei ani finali care au fost perioada crucială pentru mine. Iluziile de acolo s-au întâlnit cu realitatea. De atunci am ajuns să apreciez corectitudinea unui citat pe care am citit-o recent, una făcută de un om de stat, acum mort, care a spus: „Marele dușman al adevărului nu este foarte des minciuna - deliberată, inventată și necinstită - ci mitul - persistent, convingător și nerealist. " Acum am început să-mi dau seama cât de mare era o măsură din ceea ce m-am bazat pe întreaga mea viață de adult, un mit - persistent, convingător și nerealist."
Din prezentarea cărții de pe internet (bing com):
„Criza conștiinței” este o carte esențială scrisă de Raymond Franz, care explorează dinamica internă a organizației Martorilor lui Iehova și conflictul dintre conștiința personală și autoritatea instituțională.
O „criză de conștiință” se referă la o dilemă morală în care un individ se confruntă cu un conflict între convingerile sale personale și presiunile externe, adesea explorată în contextul autorității religioase și al integrității personale.
Definiție și context
O criză de conștiință apare de obicei atunci când indivizii trebuie să aleagă între a adera la convingerile lor morale personale și a se conforma așteptărilor sau cerințelor unei organizații, în special în contexte religioase. Această luptă internă poate duce la consecințe emoționale și sociale semnificative, deoarece indivizii se pot simți sfâșiați între loialitatea față de credința lor și dorința de a rămâne fideli propriilor convingeri.
„Criza de conștiință” a lui Raymond Franz
Una dintre cele mai notabile explorări ale acestei teme se găsește în cartea lui Raymond Franz „Criza de conștiință”, publicată în 1983. Franz, fost membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova, oferă o relatare sinceră a experiențelor sale și a conflictelor interne cu care s-a confruntat în timp ce naviga prin structura autoritară a organizației. Cartea servește atât ca o narațiune personală, cât și ca o critică a politicilor rigide care adesea suprimă conștiința individuală în favoarea conformismului organizațional.
Wikipedia
+1
Teme cheie
1 Conflictul dintre autoritate și conștiință: Franz discută despre modul în care organizațiile religioase pot exercita presiuni asupra membrilor pentru a se conforma, adesea în detrimentul convingerilor personale. El subliniază importanța menținerii integrității și lupta cu care se confruntă mulți atunci când conștiința lor intră în conflict cu cerințele instituționale.
2 Sacrificiu personal: Cartea evidențiază impactul emoțional al unor astfel de crize, inclusiv pierderea potențială a relațiilor și a legăturilor comunitare atunci când indivizii aleg să acorde prioritate conștiinței lor în detrimentul loialității organizaționale.
3 Implicații mai largi: Deși se concentrează pe Martorii lui Iehova, temele din „Criza conștiinței” rezonează cu persoane din diverse credințe și medii, deoarece multe se confruntă cu dileme similare în ceea ce privește autoritatea și sistemele de credințe personale.
4 Surse
Concluzie
O criză de conștiință este o experiență profundă și adesea dureroasă care îi provoacă pe indivizi să își împace convingerile cu presiunile externe. „Criza conștiinței” de Raymond Franz oferă perspective valoroase asupra acestei lupte, ilustrând complexitatea credinței, autorității și integrității personale. Cartea rămâne o resursă semnificativă pentru cei care explorează dinamica conștiinței în contexte religioase.
În cartea Criza Conștiinței autorul îşi relatează experienţa avută în calitate de membru al Corpului de Guvernare. Reiese că a luat parte la unele lucruri silit de împrejurări, nu din convingere.
Concluzia lui: „Mi-e rușine la ceea ce am luat parte”
Raymond Franz, ca un ieșit din criză, despre ieșirea din criză
Raymond Franz fost însărcinat alături de secretarul său Ed Dunlop, să alcătuiască prima enciclopedie a organizaţiei, după ce în 1965 el a devenit membru în sediului organizaţiei din Brooklyn, New York. Aici a luat parte la cercetare istorică şi biblică, concretizată în scrierea enciclopediei biblice "Ajutor pentru înţelegerea Bibliei (Aid to Bible Understanding)", carte revizuită ulterior sub numele de Perspicacitate pentru întelegerea Scripturilor (Insight on the Scriptures).
În această calitate a bătut pe la porțile multor biblioteci și muzee, pentru a se documenta și a strânge materiale.
După părăsirea bordului de conducere a martorilor, fratele Ray a fost abordat de multă lume, în diferite chestiuni despre organizația Martorilor și învățăturile Societății, precum și a ceea ce crede el, că ar fi biblic. Așa am procedat și eu, cu un prieten din România, scriindu-i eu, apoi el... Ne-a răspuns la amândoi.
Prima mea corespondență cu fratele Raymond Franz a fost prin 1995, când am schimbat două scrisori, prin poștă. Auzisem de el de la altcineva, din SUA, care a avut amabilitatea să îmi dea adresa lui poștală. După câțiva ani am corespondat din nou, via e.mail. Am primit câteva scrisori, printre care una sau două care nu mi-a fost trimisa mie personal, ci altcuiva, dar fratele a simțit îndemnul să îmi trimită și mie.
Iată o astfel de scrisoare, scrisă de fratele Ray, ca un fost martor, în care - printre altele, atrage atenţia, că unii dintre fondatorii unor grupări de ex-martori, comit aceeaşi greşeală, cu care au intrat în organizaţia pe care au părăsit-o sau au fost nevoiţi să o părăsească: sunt fermecați de diferite argumente pseudo-biblice. Şi dă ca dovadă un exemplu elocvent în doctrina trinităţii, pe care aceştia au reâmbrăţişat-o, deşi nu are nici temei istoric în originile creştinismului, şi nici biblic, fiind o doctrină adaptată din păgânism. În replică, unii dintre ex-martori s-au supărat, chiar din cercul lui de frați și au avut un comportament de ceartă spunând că nu ei, ci tocmai el ”se află încă sub farmecele Societății Watchtower”. El i-a supărat afirmând că doctrine precum trinitatea, nemurirea sufletului și chinul veșnic sunt nebiblice.
Prima mea corespondență cu fratele Raymond Franz a fost prin 1995, când am schimbat două scrisori, prin poștă. Auzisem de el de la altcineva, din SUA, care a avut amabilitatea să îmi dea adresa lui poștală. După câțiva ani am corespondat din nou, via e.mail. Am primit câteva scrisori, printre care una sau două care nu mi-a fost trimisa mie personal, ci altcuiva, dar fratele a simțit îndemnul să îmi trimită și mie.
Iată o astfel de scrisoare, scrisă de fratele Ray, ca un fost martor, în care - printre altele, atrage atenţia, că unii dintre fondatorii unor grupări de ex-martori, comit aceeaşi greşeală, cu care au intrat în organizaţia pe care au părăsit-o sau au fost nevoiţi să o părăsească: sunt fermecați de diferite argumente pseudo-biblice. Şi dă ca dovadă un exemplu elocvent în doctrina trinităţii, pe care aceştia au reâmbrăţişat-o, deşi nu are nici temei istoric în originile creştinismului, şi nici biblic, fiind o doctrină adaptată din păgânism. În replică, unii dintre ex-martori s-au supărat, chiar din cercul lui de frați și au avut un comportament de ceartă spunând că nu ei, ci tocmai el ”se află încă sub farmecele Societății Watchtower”. El i-a supărat afirmând că doctrine precum trinitatea, nemurirea sufletului și chinul veșnic sunt nebiblice.
Mai jos vă prezint mostre din corespondența mea cu Raymond Franz:
Dragul meu prieten,
Îţi mulţumesc pentru mesajul pe care l-ai trimis şi care mi-a fost tradus de un prieten din România. Sper să poţi citi răspunsul meu.
Îmi pare rău că răspunsul meu e încet. Pe 8 mai voi împlini 87 de ani, iar în anul 2000 am suferit de o boală care mi-a fost diagnosticată ca un atac de cord moderat; nu m-a paralizat, dar m-a făcut obosit şi mi-a redus nivelul energiei. Deci nu mai pot ţine atât de bine precum mi-aş dori pasul cu corespondenţa, Conflictul conştiinţei a apărut deja în 13 limbi, ceea ce îmi aduce şi mai multe scrisori. Sănătatea soţiei mele a suferit şi ea câteva probleme serioase, ceea ce a necesitat acordare de timp în acest sens. Cynthia a trecut printr-un proces cateterizare a inimii, care a descoperit şase vase de sânge blocate la ea în inimă. Doctorii doreau să facă chirurgie by-pass, dar ea a ales să nu o facă. În septembrie 2007 m-am supus unei operaţii chirurgicale pe artera carotidă stângă (una din principalele artere care asigură alimentarea sanguină a creierului). A durat circa o oră şi jumătate şi în tot ce acest timp am fost conştient, întrucât mi s-a aplicat doar anestezie locală. Chirurgul a făcut o incizie de circa 12 centimetri în gât, a deschis apoi artera şi a eliminat blocajul. Artera carotidă dreaptă a devenit complet blocată şi a cauzat atacul de cord din anul 2000 şi astfel a fost foarte important ca cea din partea stângă să fie deschisă şi liberă de blocaje. Eram recunoscător că a trebuit să petrec doar o singură noapte în spital. Vorba din popor „vârsta de aur“ cu siguranţă nu descrie ceea ce aduce cu adevărat bătrâneţea. Capitolul 12 din cartea Eclesiastul oferă o imagine realistă.
Mulţi care scriu şi-au exprimat recunoaşterea faptului că amărăciunea şi mânia nu fac decât să diminueze credibilitatea oricăror discuţii despre Martori. Din păcate, o marte parte a cărţilor şi materialelor publicate de surse dintre „ex-Martori“ oferă o imagine aproape în totalitate negativă a subiectului. Un bărbat din Anglia a scris recent:
În prezent sunt un Martor „activ“ din Anglia şi voiam să spun cât am fost absolut de uşurat când ţi-am citit cărţile („Conflictul conştiinţei“ şi „În căutarea libertăţii creştine“). Trebuie să mărturisesc că lectura lor nu a fost deloc aşa cum m-am aşteptat. Singurul meu contact cu foştii Martori l-am avut navigând pe internet şi, sincer să fiu, multe din cele scrise nu prea merită consideraţie. O mulţime de situri sunt atât de orbite de amărăciune încât chiar şi adevărul pe care îl oferă este amar şi neplăcut.
Pot să simpatizez cu ajustarea prin care treceţi tu şi alţii. Cineva poate investi atât de mult în ce priveşte relaţiile şi pierderea aparent inevitabilă a multora dintre ele este dureroasă. După cum recunoşti, simpla retragerea dintr-un sistem despre care ai aflat că are erori serioase nu este în sine o soluţie. Ceea ce faci după aceea e aspectul determinant din care afli dacă ai progresat şi ai tras foloase sau nu. E adevărat că orice tranziţie — chiar dacă doar una se află în perspectivă — poate necesita nu doar timp, ci şi ajustări la nivelul minţii şi al sentimentelor. Nu e de recomandat să te grăbeşti, întrucât graba conduce deseori doar spre noi probleme sau noi erori. E nevoie mereu să manifeşti răbdare şi să ai încredere în ajutorul şi îndrumarea lui Dumnezeu. — Proverbele 19:2.
Se pare totuşi că adesea învăţăm la fel de mult din experienţele „neplăcute“ ale vieţii ca din cele plăcute — probabil ceva mai de durată. Deşi separarea de o organizaţie mare şi de vechii tovarăşi produce inevitabil un anumit nivel de singurătate, chiar şi acest lucru poate avea aspectele sale benefice. Poate să ne conştientizeze mai mult ca oricând înainte de necesitatea faptului de a ne baza întru totul pe Tatăl nostru ceresc, de faptul că doar în El avem o siguranţă autentică şi încrederea grijii sale. Nu mai e cazul să curgem de-a lungul curentul, ci să dezvoltăm o putere personală interioară, pe care o obţinem prin credinţă, de a creşte pentru a nu mai fi copii, ci bărbaţi şi femei mature, o creştere obţinută prin creşterea iubirii noastre pentru Fiul lui Dumnezeu şi pentru modul de viaţă exemplificat de el (Efeseni 4:13–16). Nu consider că experienţa mea din trecut a fost pe deplin o pierdere, nici că nu aş fi învăţat nimic din ea. Mă consolează foarte mult cuvintele lui Pavel din Romani 8:28 (Traducerea lumii noi schimbă sensul acestui text, inserând cuvântul „sale“ în expresia „toate lucrările sale“, dar nu aşa redă textul grecesc original). Potrivit mai multor traduceri, Pavel afirmă:
Dar ştim că, întorcând totul spre binele lor, Dumnezeu colaborează cu toţi aceia care îl iubesc. — Jerusalem Bible.
Nu doar în „lucrările sale“, ci în „toate lucrurile“ (Cornilescu, 1996) sau întru „totul“, Dumnezeu e capabil să folosească orice împrejurare — indiferent cât ar fi de dureroasă sau chiar tragică — spre binele celor care îl iubesc. La vremea aceea s-ar putea să ni se pară dificil să credem asta, însă dacă ne întoarcem spre el cu o credinţă deplină şi îi permitem să o facă, el poate şi va cauza să aibă loc acel rezultat. Ne poate face oameni mai buni pentru că am trecut prin acea experienţă, ne poate îmbogăţi în pofida eventualei tristeţi trăite. Timpul va demonstra că aşa stau lucrurile şi acea speranţă ne dă curajul pentru a merge mai departe, de a continua cu încredere în iubirea Sa.
Vei afla că multe grupări religioase fondate de foşti Martori şi-au schimbat pur şi simplu vechile convingeri în ceea ce în SUA se numeşte „ortodoxie“ [În sensul neoprotestant al cuvântului, deoarece acela e folosit în context, ortodoxia se referă la setul de convingeri creştine tradiţionale, pe care le îmbrăţişează în comun majoritatea confesiunilor neoprotestante — baptişti, penticostali, creştini după Evanghelie etc., n. trad.]. Ortodoxia are fără îndoială măsura sa de doctrine sănătoase. Dar conţine de asemenea elemente care sunt rezultatul impunerii autorităţii religioase şi nu al unei convingeri ferm stabilite de Scripturi. E dificil, de pildă, să găseşti o lucrare de referinţă cu reputaţie care să nu recunoască originea postbiblică a doctrinei Trinităţii. După părerea mea, principala problemă a doctrinei Trinităţii este dogmatismul şi modul de a judeca ce o însoţesc de obicei. Acestea nu sunt decât o altă dovadă a fragilităţii temeiului ei. Daca Scriptura ar preda-o cu claritate, nu ar fi nevoie de vreo impunere autoritară a învăţăturii şi nici de presiunea mare de a i se supune.
Atât de mulţi foşti Martori sunt dezavantajaţi când sunt presaţi de alţii să se conformeze punctelor de vedere pe care le-au adoptat aceştia. Afirmaţiile dogmatice care provin din surse ce pretind să-şi întemeieze argumentele pe cunoaşterea grecii biblice îi uluiesc adesea pe foştii Martori — chiar dacă au rămas uluiţi anterior datorită declaraţiilor de natură asemănătoare ale organizaţiei Watch Tower. S-ar putea lămuri multe lucruri dacă oamenii ar citi pur şi simplu acelaşi text în diferite traduceri. Atunci ar vedea că acolo cel puţin, unde e vorba de diferenţele de traducere, dogmatismul e o dovadă mai mare a ignoranţei, decât a învăţării. Mi se pare că aşa stau lucrurile în cazul multora care adoptă doctrina Trinităţii.
Pavel a accentuat faptul că cunoştinţa are meritul ei doar dacă prin ea se exprimă şi se produce iubirea, că în timp ce cunoştinţa îngâmfă, iubirea zideşte. Deşi e remarcabil, limbajul uman e limitat la exprimarea lucrurilor legate de sfera umană. Nu poate fi folosită în mod adecvat pentru a descrie detaliat şi pe deplin lucrurile din universul spiritual, precum natura exactă a lui Dumnezeu, procesul prin care a putut naşte un Fiu, relaţia ce se creează printr-o asemenea naştere şi alte lucruri de acest gen. Ar fi nevoie de cel puţin limbajul îngerilor, ele înseşi creaturi spirituale, pentru a o face. Cu toate acestea, Pavel spune: „Dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, dar n-aş avea iubire, aş fi o bucată de alamă sunătoare sau un cimbal zăngănitor. Dacă aş avea darul profeţirii, dacă aş cunoaşte toate secretele sacre şi aş avea toată cunoştinţa, dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii, dar n-aş avea iubire, nu sunt nimic“. — 1 Corinteni 8:1; 13:1–3.
Când aud vorbe despre o anumită doctrină care se pretinde că exprimă în termeni specifici ceva ce Scripturile descriu în termeni generali, că explicitează lucruri cu privire la care Scripturile nu oferă informaţii explicite şi defineşte ceva ce Scripturile lasă nedefinit, mă întreb câtă iubire se manifestă în cazul acesta, câte foloase pline de iubire cred cei care propagă aceste vorbe că rezultă din ele, cum ar fi posibil să se compare cu foloasele discutării unor lucruri prezentate direct şi fără ambiguitate în Scripturi şi aprecierea cărora ar avea o semnificaţie reală şi ar aduce foloase concrete în viaţa persoanei. Mă tem că multe din cele pe care le aud mulţi oameni nu sunt decât asemenea unui gong zgomotos.
Îmi aduc aminte de o afirmaţie scrisă de profesorul universitar Daniel Taylor în cartea sa The Myth of Certainty:
Ţelul principal al tuturor instituţiilor şi subculturilor este autoconservarea. Conservarea credinţei este un aspect central al planului lui Dumnezeu pentru istoria omenirii; conservarea anumitor instituţii religioase nu este. Nu vă aşteptaţi ca cei care conduc instituţiile religioase să simtă diferenţa. Dumnezeu nu are nevoie de o anumită persoană, biserică, confesiune, crez sau organizaţie pentru a-şi îndeplini scopul. El se va folosi de toate acestea, în diversitatea lor, de cei care sunt pregătiţi să fie folosiţi, dar îi va lăsa singuri pe cei care lucrează pentru sfârşitul lor.
Fără îndoială, punerea la îndoială a instituţiilor devine pentru mulţi echivalent cu a-l ataca pe Dumnezeu — ceva ce nu poate fi tolerat mult. Se presupune că ei îl apără pe Dumnezeu. . . . De fapt, ei se protejează pe ei înşişi, viziunea lor despre lume şi simţul lor de siguranţă. Instituţia religioasă le-a oferit un sens, un simţ al scopului şi, în unele cazuri, cariere. Oricine despre care se consideră că ameninţă aceste aspecte reprezintă într-adevăr o ameninţare.
Deseori, se foloseşte puterea pentru a se confrunta cu această ameninţare, ba chiar pentru a o suprima înainte de a apărea. . . . Instituţiile îşi exprimă cel mai clar puterea prin enunţarea, interpretarea şi impunerea regulilor subculturii.
Văzând acest adevăr în religia Martorilor şi în organizaţia şi crezul ei, nu ar trebui să nu ne dăm seama că cât de adevărat e aspectul şi într-un peisaj religios mai larg.
În ce priveşte asocierea şi părtăşia, recunosc dilema la care ajung unii. Dar cred că odată cu trecerea timpului se pot găsi alţii a căror asociere şi tovărăşie poate fi una sănătoasă şi ziditoare, fie că sunt dintre foştii Martori sau alţii. În timpul vieţii de fiecare zi ne întâlnim cu o mare varietate de oameni şi, de-a lungul unei perioade de timp putem găsi cel puţin câteva persoane ale căror asociere este sănătoasă şi ziditoare. Ne întâlnim mai mulţi pentru discuţii biblice şi, deşi grupul nostru este destul de micuţ, avem satisfacţii pe seama lui. Evident că există anumite foloase pe seama trecuturilor similare, însă nu pare ca acesta să fie un ţel major. Pe mine personal nu mă interesează să mă afiliez cu vreun grup religios. Unii au afirmat că majoritatea confesiunilor au mai multe în comun decât punctele în care se află în dezacord, ceea ce nu e lipsit de adevăr. Totuşi ei preferă să rămână confesiuni separate, iar afilierea cu ele are cel puţin un anumit efect de dezbinare, întrucât cel care aderă la ele trebuie să susţină şi să favorizeze creşterea şi învăţăturile distinctive ale confesiunii respective.
Într-o scrisoare recentă din Canada, un frate scrie:
Am început să depun mărturie informală oamenilor care au întrebări biblice sau când observ că am un moment oportun să depun mărturie. Ofer o discuţie liberă pe marginea Bibliei, tema sa în legătura cu Isus şi Regatul, principalele părţi şi modul de a o studia şi de a trage foloase personale din ea. Fără obligaţii, fără religie, doar o discuţie din Biblie. Nu mă asociez cu niciun grup şi, serios, nici nu simt nevoia să o fac. De asemenea, nici nu ofer opinii personale în cazurile în care Scripturile nu prezintă lucrurile cu claritate sau lasă la decizia conştiinţei. Totuşi, simt nevoia de a-i lăsa pe oameni să ştie că Biblia indică singurul mod de viaţă şi că libertatea, adevărata libertate, vine prin faptul de a-l cunoaşte pe Isus Cristos. Ocazional mă văd spunând lucruri care trebuie verificate pentru o înţelegere corectă, însă cred că cunosc lucrurile de bază pentru a-i ajuta pe alţii să tragă foloase din studiul personal al Bibliei. Durează destul mult să ieşi din pădure şi uneori mă întreb dacă e posibil să elimini complet orice influenţă Watch Tower. După ce a reprezentat o parte a vieţii tale de adult atâta timp, îţi dai seama că încă gândeşti într-un anume fel şi că e o gândire învăţată şi nu una dedusă logic. Sunt unele lucruri pe care ai vrea cu siguranţă să le păstrezi, însă programarea lor te împiedică mai des decât ai dori să crezi.
Nu ştiu dacă ai citit continuarea cărţii Criza (Conflictul) conştiinţei, cartea intitulată În căutarea libertăţii creştine. Vei găsi multe din întrebări analizate acolo.
Sper că o duci bine şi doresc să ai parte de îndrumarea, mângâierea şi puterea lui Dumnezeu, în timp ce te confrunţi cu problemele vieţii.
Cu sinceritate,
Ray
Dragul meu prieten,
Îţi mulţumesc pentru mesajul pe care l-ai trimis şi care mi-a fost tradus de un prieten din România. Sper să poţi citi răspunsul meu.
Îmi pare rău că răspunsul meu e încet. Pe 8 mai voi împlini 87 de ani, iar în anul 2000 am suferit de o boală care mi-a fost diagnosticată ca un atac de cord moderat; nu m-a paralizat, dar m-a făcut obosit şi mi-a redus nivelul energiei. Deci nu mai pot ţine atât de bine precum mi-aş dori pasul cu corespondenţa, Conflictul conştiinţei a apărut deja în 13 limbi, ceea ce îmi aduce şi mai multe scrisori. Sănătatea soţiei mele a suferit şi ea câteva probleme serioase, ceea ce a necesitat acordare de timp în acest sens. Cynthia a trecut printr-un proces cateterizare a inimii, care a descoperit şase vase de sânge blocate la ea în inimă. Doctorii doreau să facă chirurgie by-pass, dar ea a ales să nu o facă. În septembrie 2007 m-am supus unei operaţii chirurgicale pe artera carotidă stângă (una din principalele artere care asigură alimentarea sanguină a creierului). A durat circa o oră şi jumătate şi în tot ce acest timp am fost conştient, întrucât mi s-a aplicat doar anestezie locală. Chirurgul a făcut o incizie de circa 12 centimetri în gât, a deschis apoi artera şi a eliminat blocajul. Artera carotidă dreaptă a devenit complet blocată şi a cauzat atacul de cord din anul 2000 şi astfel a fost foarte important ca cea din partea stângă să fie deschisă şi liberă de blocaje. Eram recunoscător că a trebuit să petrec doar o singură noapte în spital. Vorba din popor „vârsta de aur“ cu siguranţă nu descrie ceea ce aduce cu adevărat bătrâneţea. Capitolul 12 din cartea Eclesiastul oferă o imagine realistă.
Mulţi care scriu şi-au exprimat recunoaşterea faptului că amărăciunea şi mânia nu fac decât să diminueze credibilitatea oricăror discuţii despre Martori. Din păcate, o marte parte a cărţilor şi materialelor publicate de surse dintre „ex-Martori“ oferă o imagine aproape în totalitate negativă a subiectului. Un bărbat din Anglia a scris recent:
În prezent sunt un Martor „activ“ din Anglia şi voiam să spun cât am fost absolut de uşurat când ţi-am citit cărţile („Conflictul conştiinţei“ şi „În căutarea libertăţii creştine“). Trebuie să mărturisesc că lectura lor nu a fost deloc aşa cum m-am aşteptat. Singurul meu contact cu foştii Martori l-am avut navigând pe internet şi, sincer să fiu, multe din cele scrise nu prea merită consideraţie. O mulţime de situri sunt atât de orbite de amărăciune încât chiar şi adevărul pe care îl oferă este amar şi neplăcut.
Pot să simpatizez cu ajustarea prin care treceţi tu şi alţii. Cineva poate investi atât de mult în ce priveşte relaţiile şi pierderea aparent inevitabilă a multora dintre ele este dureroasă. După cum recunoşti, simpla retragerea dintr-un sistem despre care ai aflat că are erori serioase nu este în sine o soluţie. Ceea ce faci după aceea e aspectul determinant din care afli dacă ai progresat şi ai tras foloase sau nu. E adevărat că orice tranziţie — chiar dacă doar una se află în perspectivă — poate necesita nu doar timp, ci şi ajustări la nivelul minţii şi al sentimentelor. Nu e de recomandat să te grăbeşti, întrucât graba conduce deseori doar spre noi probleme sau noi erori. E nevoie mereu să manifeşti răbdare şi să ai încredere în ajutorul şi îndrumarea lui Dumnezeu. — Proverbele 19:2.
Se pare totuşi că adesea învăţăm la fel de mult din experienţele „neplăcute“ ale vieţii ca din cele plăcute — probabil ceva mai de durată. Deşi separarea de o organizaţie mare şi de vechii tovarăşi produce inevitabil un anumit nivel de singurătate, chiar şi acest lucru poate avea aspectele sale benefice. Poate să ne conştientizeze mai mult ca oricând înainte de necesitatea faptului de a ne baza întru totul pe Tatăl nostru ceresc, de faptul că doar în El avem o siguranţă autentică şi încrederea grijii sale. Nu mai e cazul să curgem de-a lungul curentul, ci să dezvoltăm o putere personală interioară, pe care o obţinem prin credinţă, de a creşte pentru a nu mai fi copii, ci bărbaţi şi femei mature, o creştere obţinută prin creşterea iubirii noastre pentru Fiul lui Dumnezeu şi pentru modul de viaţă exemplificat de el (Efeseni 4:13–16). Nu consider că experienţa mea din trecut a fost pe deplin o pierdere, nici că nu aş fi învăţat nimic din ea. Mă consolează foarte mult cuvintele lui Pavel din Romani 8:28 (Traducerea lumii noi schimbă sensul acestui text, inserând cuvântul „sale“ în expresia „toate lucrările sale“, dar nu aşa redă textul grecesc original). Potrivit mai multor traduceri, Pavel afirmă:
Dar ştim că, întorcând totul spre binele lor, Dumnezeu colaborează cu toţi aceia care îl iubesc. — Jerusalem Bible.
Nu doar în „lucrările sale“, ci în „toate lucrurile“ (Cornilescu, 1996) sau întru „totul“, Dumnezeu e capabil să folosească orice împrejurare — indiferent cât ar fi de dureroasă sau chiar tragică — spre binele celor care îl iubesc. La vremea aceea s-ar putea să ni se pară dificil să credem asta, însă dacă ne întoarcem spre el cu o credinţă deplină şi îi permitem să o facă, el poate şi va cauza să aibă loc acel rezultat. Ne poate face oameni mai buni pentru că am trecut prin acea experienţă, ne poate îmbogăţi în pofida eventualei tristeţi trăite. Timpul va demonstra că aşa stau lucrurile şi acea speranţă ne dă curajul pentru a merge mai departe, de a continua cu încredere în iubirea Sa.
Vei afla că multe grupări religioase fondate de foşti Martori şi-au schimbat pur şi simplu vechile convingeri în ceea ce în SUA se numeşte „ortodoxie“ [În sensul neoprotestant al cuvântului, deoarece acela e folosit în context, ortodoxia se referă la setul de convingeri creştine tradiţionale, pe care le îmbrăţişează în comun majoritatea confesiunilor neoprotestante — baptişti, penticostali, creştini după Evanghelie etc., n. trad.]. Ortodoxia are fără îndoială măsura sa de doctrine sănătoase. Dar conţine de asemenea elemente care sunt rezultatul impunerii autorităţii religioase şi nu al unei convingeri ferm stabilite de Scripturi. E dificil, de pildă, să găseşti o lucrare de referinţă cu reputaţie care să nu recunoască originea postbiblică a doctrinei Trinităţii. După părerea mea, principala problemă a doctrinei Trinităţii este dogmatismul şi modul de a judeca ce o însoţesc de obicei. Acestea nu sunt decât o altă dovadă a fragilităţii temeiului ei. Daca Scriptura ar preda-o cu claritate, nu ar fi nevoie de vreo impunere autoritară a învăţăturii şi nici de presiunea mare de a i se supune.
Atât de mulţi foşti Martori sunt dezavantajaţi când sunt presaţi de alţii să se conformeze punctelor de vedere pe care le-au adoptat aceştia. Afirmaţiile dogmatice care provin din surse ce pretind să-şi întemeieze argumentele pe cunoaşterea grecii biblice îi uluiesc adesea pe foştii Martori — chiar dacă au rămas uluiţi anterior datorită declaraţiilor de natură asemănătoare ale organizaţiei Watch Tower. S-ar putea lămuri multe lucruri dacă oamenii ar citi pur şi simplu acelaşi text în diferite traduceri. Atunci ar vedea că acolo cel puţin, unde e vorba de diferenţele de traducere, dogmatismul e o dovadă mai mare a ignoranţei, decât a învăţării. Mi se pare că aşa stau lucrurile în cazul multora care adoptă doctrina Trinităţii.
Pavel a accentuat faptul că cunoştinţa are meritul ei doar dacă prin ea se exprimă şi se produce iubirea, că în timp ce cunoştinţa îngâmfă, iubirea zideşte. Deşi e remarcabil, limbajul uman e limitat la exprimarea lucrurilor legate de sfera umană. Nu poate fi folosită în mod adecvat pentru a descrie detaliat şi pe deplin lucrurile din universul spiritual, precum natura exactă a lui Dumnezeu, procesul prin care a putut naşte un Fiu, relaţia ce se creează printr-o asemenea naştere şi alte lucruri de acest gen. Ar fi nevoie de cel puţin limbajul îngerilor, ele înseşi creaturi spirituale, pentru a o face. Cu toate acestea, Pavel spune: „Dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, dar n-aş avea iubire, aş fi o bucată de alamă sunătoare sau un cimbal zăngănitor. Dacă aş avea darul profeţirii, dacă aş cunoaşte toate secretele sacre şi aş avea toată cunoştinţa, dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii, dar n-aş avea iubire, nu sunt nimic“. — 1 Corinteni 8:1; 13:1–3.
Când aud vorbe despre o anumită doctrină care se pretinde că exprimă în termeni specifici ceva ce Scripturile descriu în termeni generali, că explicitează lucruri cu privire la care Scripturile nu oferă informaţii explicite şi defineşte ceva ce Scripturile lasă nedefinit, mă întreb câtă iubire se manifestă în cazul acesta, câte foloase pline de iubire cred cei care propagă aceste vorbe că rezultă din ele, cum ar fi posibil să se compare cu foloasele discutării unor lucruri prezentate direct şi fără ambiguitate în Scripturi şi aprecierea cărora ar avea o semnificaţie reală şi ar aduce foloase concrete în viaţa persoanei. Mă tem că multe din cele pe care le aud mulţi oameni nu sunt decât asemenea unui gong zgomotos.
Îmi aduc aminte de o afirmaţie scrisă de profesorul universitar Daniel Taylor în cartea sa The Myth of Certainty:
Ţelul principal al tuturor instituţiilor şi subculturilor este autoconservarea. Conservarea credinţei este un aspect central al planului lui Dumnezeu pentru istoria omenirii; conservarea anumitor instituţii religioase nu este. Nu vă aşteptaţi ca cei care conduc instituţiile religioase să simtă diferenţa. Dumnezeu nu are nevoie de o anumită persoană, biserică, confesiune, crez sau organizaţie pentru a-şi îndeplini scopul. El se va folosi de toate acestea, în diversitatea lor, de cei care sunt pregătiţi să fie folosiţi, dar îi va lăsa singuri pe cei care lucrează pentru sfârşitul lor.
Fără îndoială, punerea la îndoială a instituţiilor devine pentru mulţi echivalent cu a-l ataca pe Dumnezeu — ceva ce nu poate fi tolerat mult. Se presupune că ei îl apără pe Dumnezeu. . . . De fapt, ei se protejează pe ei înşişi, viziunea lor despre lume şi simţul lor de siguranţă. Instituţia religioasă le-a oferit un sens, un simţ al scopului şi, în unele cazuri, cariere. Oricine despre care se consideră că ameninţă aceste aspecte reprezintă într-adevăr o ameninţare.
Deseori, se foloseşte puterea pentru a se confrunta cu această ameninţare, ba chiar pentru a o suprima înainte de a apărea. . . . Instituţiile îşi exprimă cel mai clar puterea prin enunţarea, interpretarea şi impunerea regulilor subculturii.
Văzând acest adevăr în religia Martorilor şi în organizaţia şi crezul ei, nu ar trebui să nu ne dăm seama că cât de adevărat e aspectul şi într-un peisaj religios mai larg.
În ce priveşte asocierea şi părtăşia, recunosc dilema la care ajung unii. Dar cred că odată cu trecerea timpului se pot găsi alţii a căror asociere şi tovărăşie poate fi una sănătoasă şi ziditoare, fie că sunt dintre foştii Martori sau alţii. În timpul vieţii de fiecare zi ne întâlnim cu o mare varietate de oameni şi, de-a lungul unei perioade de timp putem găsi cel puţin câteva persoane ale căror asociere este sănătoasă şi ziditoare. Ne întâlnim mai mulţi pentru discuţii biblice şi, deşi grupul nostru este destul de micuţ, avem satisfacţii pe seama lui. Evident că există anumite foloase pe seama trecuturilor similare, însă nu pare ca acesta să fie un ţel major. Pe mine personal nu mă interesează să mă afiliez cu vreun grup religios. Unii au afirmat că majoritatea confesiunilor au mai multe în comun decât punctele în care se află în dezacord, ceea ce nu e lipsit de adevăr. Totuşi ei preferă să rămână confesiuni separate, iar afilierea cu ele are cel puţin un anumit efect de dezbinare, întrucât cel care aderă la ele trebuie să susţină şi să favorizeze creşterea şi învăţăturile distinctive ale confesiunii respective.
Într-o scrisoare recentă din Canada, un frate scrie:
Am început să depun mărturie informală oamenilor care au întrebări biblice sau când observ că am un moment oportun să depun mărturie. Ofer o discuţie liberă pe marginea Bibliei, tema sa în legătura cu Isus şi Regatul, principalele părţi şi modul de a o studia şi de a trage foloase personale din ea. Fără obligaţii, fără religie, doar o discuţie din Biblie. Nu mă asociez cu niciun grup şi, serios, nici nu simt nevoia să o fac. De asemenea, nici nu ofer opinii personale în cazurile în care Scripturile nu prezintă lucrurile cu claritate sau lasă la decizia conştiinţei. Totuşi, simt nevoia de a-i lăsa pe oameni să ştie că Biblia indică singurul mod de viaţă şi că libertatea, adevărata libertate, vine prin faptul de a-l cunoaşte pe Isus Cristos. Ocazional mă văd spunând lucruri care trebuie verificate pentru o înţelegere corectă, însă cred că cunosc lucrurile de bază pentru a-i ajuta pe alţii să tragă foloase din studiul personal al Bibliei. Durează destul mult să ieşi din pădure şi uneori mă întreb dacă e posibil să elimini complet orice influenţă Watch Tower. După ce a reprezentat o parte a vieţii tale de adult atâta timp, îţi dai seama că încă gândeşti într-un anume fel şi că e o gândire învăţată şi nu una dedusă logic. Sunt unele lucruri pe care ai vrea cu siguranţă să le păstrezi, însă programarea lor te împiedică mai des decât ai dori să crezi.
Nu ştiu dacă ai citit continuarea cărţii Criza (Conflictul) conştiinţei, cartea intitulată În căutarea libertăţii creştine. Vei găsi multe din întrebări analizate acolo.
Sper că o duci bine şi doresc să ai parte de îndrumarea, mângâierea şi puterea lui Dumnezeu, în timp ce te confrunţi cu problemele vieţii.
Cu sinceritate,
Ray
----
Concluzie
Fratele Raymond Franz, a părăsit criza, demisionând din Corpul de Guvernare pentru a avea libertate de conștiință și apoi a fost excomunicat. A devenit el un creștin autentic? Să sperăm, însă doar Dumnezeu știe autenticitatea fiecăruia. Cel mai important lucru este să cautăm autenticitatea creștină și să ne străduim să o găsim.
Ce este un creștin autentic?
Un creștin autentic este o persoană a cărei viață și credință nu se rezumă doar la o etichetă sau la un formalism religios, ci la o transformare interioară și o urmare activă a lui Isus Hristos, după Cuvântul lui Dumnezeu expus în Biblie, care este adevărul sfințitor (Ioan 17:17).
Principalele caracteristici ale unui creștin autentic includ:
• Relația vie cu Dumnezeu: Se bazează pe o credință sinceră în Dumnezeu Tatăl, prin Isus Hristos, Fiul Său unic-născut, pe pocăință și pe întoarcerea la Dumnezeu, pentru a face acele fapte bune, pe care i le-a pregătit Dumnezeu, dându-i duhul Său.
• Trăirea după Cuvântul lui Dumnezeu: Citește, studiază și aplică învățăturile Scripturii în viața de zi cu zi, lăsându-se călăuzit de ele.
• Practicarea disciplinelor spirituale: Cultivă în mod firesc rugăciunea, meditația, postul, milostenia și citirea Bibliei.
• Dragostea și iertarea: Urmărește pacea, oferă iertare necondiționat celor care i-au greșit și caută reconcilierea înconflicte, reflectând harul primit.
• Lumina în lume: Trăiește un caracter asemănător cu cel al lui Hristos, fiind un exemplu de bunătate, smerenie și slujire pentru cei din jur.
Actualizat 2026, cu ajutorul AI
