Esseu: Despre relatia mea cu Dumnezeu
Mă gândesc... Ce as putea să scriu? O relaţie bună începe cu „încredere”.
Vedeam într-o zi o
dubiţă pe care scria: „Există viaţă după moarte? Intră şi ai să vezi!”
Întrebarea este deschisă.
La început mi-aş pune întrebarea de ce
aş putea crede în Dumnezeu, din moment ce nu îl văd şi nici alţii nu l-au
văzut? O întrebare grea, din start... Ni se spune că el a făcut cerurile şi
pământul. Hm, trebuie să fie foarte inteligent, plus puternic, plus să fi avut
şi din ce şi cu ce; aici mă refer la „unelte”, la tehnologia prin care să facă
funcţional şi mai ales durabil, un asemenea proiect extraordinar: atât ca
tărie, atât ca mărime, cât şi ca aspect (design)... ca să nu mai vorbim de
plăcerea de a locui într-un asemenea cadru. Dacă nu aş crede, m-aş simţi ca o
furnică orgolioasă, care ar respinge existenţa societăţii umane multi
dezvoltate, pe bază că i s-ar părea de necrezut să existe o civilizaţie dincolo
de ce percepe ea cu simţurile ei modeste. O furnică foarte orgolioasă, ar putea
contesta „minunile tehnologice” prezentate pe Discovery Channel, gândind că
sunt de necrezut să fie făcute de „omul” care nu există numai în „închipuirea
fantastică” a unor „furnici lesne crezătoare”, ca numai în câteva decenii
tehnologia umană să facă şi mai mare ruptura dintre civilizatia noastră şi cea
a furnicilor. Probabil că, furnicuţa orgolioasă nu ar învăţa nimic, ci ar
deveni şi mai „contestatară”. Nu mi se pare logic să intru în personajul
negării, să mă cobor la stadiu de furnică ofensată, numai datorită faptului că
văd o prăpastie prea mare între civilizaţia noastră şi o altă civilizaţie mai
dezvoltată.
Totuşi, deşi acest semn – şi aici mă
refer la Univers – este atât de evident, că poate exista o societate mai
evoluată tehnologic ca a noastră, alte furnici, nu îşi pot explica de ce
lipseşte această „interacţiune” între aceste „lumi”? De ce nu dau un semn
măcar, unde anume să îi căutăm? Să fie oare un motiv anume din partea lor? Mă
uitam intr-o seară la un documentar fictiv făcut de NASA, intitulat „Călătorie până
la graniţele Universului”. Să aibă Universul graniţe? Oare ce este dincolo de
graniţele Universului? Acolo este lumea lor? De ce s-au ascuns atat de departe?
Ce-i cu negura aceea misterioasă ca un zid? Vreau sa ne evite? Vreau să ne lase
de capul nostru? Mi se pare ilogic... Dar de ce această tăcere? De ce această
„răceală de comunicaţie” imensă faţă de lumea noastră? De ce se simt „reci”,
vorba „Luceafărului” lui Eminescu? Poate pentru simplul fapt cum ne comportăm
noi, „furnicile umane”... Poate nu le place „sistemul de valori” pe care noi
oamenii le avem... Mă gândesc că în societatea aceea super dezvoltată nu sunt
aceste discrepanţe, o furnică care crapă de grasă şi alta care moare de
foame...
Bine, dar atunci de ce nu intervin? Să
ne prezinte câteva documentare de acolo... să ne înveţe ... Hm, dar dacă ar
vrea să se implice, oare am accepta sistemul lor de valori? Ne-ar place stilul
lor de viaţă? Ne-am putea conforma? Am putea să „predăm frâiele” conducerii
„muşuroiului”? Ce aş putea să spun în dreptul meu?
Cred că răspunsul meu ar fi un da. Mie
mi-ar plăcea să trăiesc într-o societate cu valori mai ridicate ca ale noastre.
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume fără discrepanţe, în care toţi să fim egali
şi toţi să trăim în fericire. Cred că dacă mi s-ar impune nişte legi morale
care să mă conducă la o ţinută mai superioară de conduită, prin care să rezulte
şi o viaţă mai bună, atât mie cât şi celorlalţi, m-aş putea conforma. Însă se
pune întrebarea dacă şi alţii ar dori... Dar dacă numai o minoritate crasă de
„utopişti” ar dori asta? Şi aici mă refer nu numai la stadiu declarativ de „Şi
eu vreau şi eu vreau”. Mă refer în primul rând la stadiul de a pune în voinţă
şi practică această declaraţie. S-ar mai implica cei din civilizaţia mai
înaltă, pentru oameni care numai ar spune că doresc schimbarea, dar nu ar face
nimic, sau ar face prea puţin faţă de cât ar trebui făcut? Oare nu de aceea nu
se implică, deoarece la stadiu de punere în practică a valorilor mai înalte,
văd o totală lipsă de interes pentru o lume echitabilă?
Societatea noastră este axată pe legea
„celui mai smecher”, pe depăşirea standardelor şi a producţiei. Consumul
tehnologic este extraordinar de ridicat şi de poluant, în plus, ce ne
foloseşte captarea unei noi surse de energie din Univers (care în treacăt fie
spus, poate fi foarte periculoasă), dacă nu suntem în stare să salvăm
ecosistemele? Dacă mor insectele, mor şi plantele şi apoi murim şi noi. Putem
trăi cu materie anorganică? Oare nu există pericolul extincţiei, dacă o ţinem
tot aşa? Dacă omul s-ar auto-ruina, oare odată cu el nu ar ruina şi formele de
viaţă de pe pământ? Ar putea privi senin cei din civilizaţia mai înaltă această
ruină şi să nu facă nimic? ...
Eu cred că merită să mă încred în
Dumnezeu. Merită, chiar dacă nu îl văd. El nu locuieşte printre oameni, aşa cum
am dori noi să locuiască: în temple, sinagogi şi biserici. Poate că dacă ar
face aşa, l-am simţi ca pe un om de stat. Şi poate că el doreşte să fie ceva mai
mult în viaţa noastră. Un „tată”?
